Mitul lui David și Goliat. Adevărul din spatele legendei

Mitul lui David și Goliat. Adevărul din spatele legendei
Mitul lui David și Goliat, povestea triumfului omului obișnuit în fața unui gigant, a servit de-a lungul mileniilor drept exemplu și motivație pentru toate popoarele ce au descoperit această pildă în Vechiul Testament sau în Coran.
Cu toții știm ce se povestește că s-a întâmplat acum trei milenii: bătălia a fost câștigată de personajul ce nu părea să aibă nicio șansă, iar reușita sa neașteptată a fost repetată atât de des de-a lungul veacurilor, încât referirea la „David și Goliat” a intrat în vocabularul nostru drept o metaforă ce descrie o victorie improbabilă.
Este însă mitul acesta adevărat? De curând, autorul Malcolm Gladwell a decis să investigheze lupta dintre cei doi eroi legendari, iar descoperirile sale au fost cu adevărat surprinzătoare. Se pare că aproape tot ceea ce știam despre acest mit este greșit, dezvăluie Gladwell în cartea „David and Goliath”.
Cum s-a desfășurat lupta cu adevărat?
Primul lucru pe care trebuie să îl înțelegem este contextul în care a avut loc bătălia dintre cei doi. Aceasta s-a desfășurat într-un loc important din vechea Palestină, Shephelah, nume ce desemnează o serie de văi leagă Munții Iudeei, situați în vest, de câmpia mediteraneană. Aceste văi aveau o deosebită importanță strategică, oferind acces către orașele Hebron, Betleem și Ierusalim, aflate în zonele de munte. Lupta a avut loc în valea Ela, locul de desfășurare al mai multor conflicte istorice. În acest loc s-au confruntat Cavalerii Cruciați și Saladin în secolul al XII-lea, iar cu o mie de ani înainte valea a fost martora războaielor macabee. În vremea Vechiului Testament, aici s-au înfruntat filistinii și israeliții, notează descopera.ro
Filistinii erau un popor originar din Creta, specializat în navigație, care ajunsese în Palestina și se așezase în regiunea de coastă. În schimb, israeliții trăiau în munți sub conducerea regelui Saul. În cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea î.e.n., filistinii au început să se deplaseze spre est, prin valea Ela. Scopul lor era să cucerească o culme aflată în apropiere de Betleem, ceea ce le-ar fi permis să împartă împărăția lui Saul în două.
Împăratul israeliților a aflat de planul filistinilor și, alarmat, și-a strâns armata și a pornit să îi înfrunte în valea Ela. Cele două armate au ajuns într-un punct de blocaj, fiecare din ele așezându-și tabăra pe una din cele două culmi ce dădeau înspre vale: israeliții pe cea din nord, iar filistinii pe cea din sud. Armatele au rămas pe poziții timp de câteva săptămâni, niciuna dorind să coboare în vale pentru a-și ataca adversarii, pentru că asta ar fi expus-o.
În cele din urmă, pentru a ieși din impas, filistinii au decis să-l trimită pe cel mai impunător războinic al lor în vale. Acolo, acesta a strigat către israeliți, cerându-le să-l trimită la rândul lor pe cel mai semeț luptător în vale, pentru a decide soarta conflictului printr-o luptă om la om. Aceasta era o tradiție în luptele din antichitate, fiind o metodă prin care disputele puteau fi rezolvate fără vărsarea de sânge ce ar fi decurs dintr-o bătălie majoră.
Filistinii trimiseseră un gigant de peste 2 metri înălțime, dotat cu o armură de bronz, o sabie și o suliță. În fața sa mergea cel ce-i purta scutul. Masivul soldat s-a uitat către israeliți și le-a cerut să aleagă un soldat care să se lupte contra sa: „Dacă va învinge în luptă și mă va doborî, vă vom fi sclavi. Dar dacă eu voi fi învingător, voi veți fi sclavii noștri”.
În tabăra israelită, nimeni nu dorea să se lupte cu gigantul. În cele din urmă, un tânăr cioban care venise din Betleem pentru a le aduce de mâncare fraților săi a decis să se ofere el pentru a-l înfrunta pe filistin. Saul nu a vrut să-l lase pe tânăr să se lupte, argumentând că adversarul său era un luptător cu experiență, însă ciobanul a insistat, afirmând că avusese adversari mai puternici decât filistinul. „Când urșii sau leii vin să-mi fure oile, merg după ei și le recuperez din ghearele lor”, explica tânărul. În cele din urmă, Saul i-a permis să se lupte, astfel că David a luat cinci pietre de pe jos și s-a îndreptat către Goliat, care-i striga „vino la mine, și-ți voi da carnea ta păsărilor cerului și fiarelor cîmpului”. Așa avea să înceapă una dintre cele mai faimoase bătălii din istorie.
Goliat se aștepta să se confrunte cu un războinic de talia lui în luptă directă, astfel că s-a pregătit pentru acest scenariu. Pentru a se proteja de lovituri, filistinul purta o haină compusă din „solzi” de bronz ce îi acoperea brațele, lungă până în dreptul genunchilor. Picioarele îi erau acoperite cu alte segmente de bronz, iar pe cap avea o cască metalică. El era dotat cu trei arme, toate fiind gândite pentru lupta corp la corp: o suliță de bronz pentru a penetra scuturi și armuri, o sabie și o altă suliță pentru luptă corp la corp, care era principala sa armă. „Această suliță extraordinară, dotată cu un mâner metalic și cu o lamă de fier, combinată cu forța brațelor lui Goliat, le părea israeliților capabilă să penetreze orice scut sau armură de bronz”, explică istoricul Moshe Garsiel, acesta fiind motivul pentru care nimeni nu dorea să se lupte cu Goliat.
David s-a oferit să-l înfrunte, iar împăratul Saul i-a oferit sabia și armura sa, însă tânărul cioban l-a refuzat. „Nu pot să mă mișc, nu sunt obișnuit cu ele”, i-a răspuns David, care a preferat să ia cinci pietre de pe jos și să le pună în desagă. Apoi a coborât în vale purtând cu el toiagul de cioban. Goliat, vâzând băiatul ce se apropia de el, s-a simțit insultat. Filistinul se aștepta să se lupte cu un războinic adevărat, iar în fața lui apăruse un cioban, reprezentantul uneia dintre cele mai umile meserii, care părea să vrea să folosească un băț împotriva sabiei sale. „Ce, sunt câine, de vii la mine cu toiege?”, i-a strigat Goliat lui David, arătând spre bastonul său.
Ce s-a întâmplat ulterior a intrat în legendă. David a pus una dintre pietre în căușul de piele al praștiei sale și a lansat-ocu forță spre fruntea expusă a lui Goliat. Gigantul s-a prăbușit sub impactul șocului, iar David a fugit spre el, i-a luat sabia și i-a tăiat capul. Biblia relatează că „filistenii, când au văzut că uriașul lor a murit, au luat-o la fugă”.
Așadar, legenda spune că bătălia a fost câștigată miraculos de personajul ce nu părea să aibă vreo șansă de izbândă. Gladwell dezvăluie, însă, de ce această viziune este greșită.
Adevărul din spatele legendei
Prima greșeală constă în faptul că îl considerăm pe David personajul cu șanse mai mici de victorie. Motivul este clar: el era un copil, pe când Goliat era un uriaș. Filistinul avea experiență în luptă, pe când David era doar un cioban. De asemenea, Goliat era dotat cu armuri, sabie și sulițe, pe când David nu avea decâ o praștie.
Gladwell afirmă că prima greșeală pe care o facem este să spunem că „David nu avea decât o praștie”. Armatele din antichitate aveau trei tipuri de soldați. Primii erau cei din cavalerie, oameni înarmați ce călătoreau pe cai sau în care de război. Al doilea tip era infanteria, soldați pedeștri dotați cu armuri, săbii și scuturi. Cel de-al treilea tip era compus din luptătorii cu proiectile, care astăzi ar purta numele de artilerie: arcași și soldați cu praștii. Cei din urmă erau dotați cu o praștie alcătuită dintr-un săculeț de piele care avea legate în ambele părți bucăți lungi de sfoară. Soldații puneau o piatră sau o bilă de plumb în săculeț, învârteau din ce în ce mai tare și apoi dădeau drumul uneia din bucățile de sfoară, lansând proiectilul.
Lupta cu praștia necesita foarte mult talent și antrenament, dar cei ce se dedicau acestei abilități aveau în mâna lor o armă devastatoare. Picturile din Evul Mediu arată că specialiștii în utilizarea praștiei puteau să doboare o pasăre din zbor. Legendele din Irlanda spun că cei ce mânuiau praștiile puteau să lovească o monedă de la orice distanță la care o puteau zări. De asemenea, în Biblie se vorbește despre „oameni aleși care nu se slujeau de mâna dreaptă; toți aceștia, aruncând o piatră cu praștia, puteau să ochească un fir de păr, și nu dădeau greș”. Așadar, un specialist în manevrarea praștiei putea să ucidă sau să rănească serios o țintă aflată la o depărtare de până la 200 de metri.
Urmărește știrile Realitatea.NET și pe Google News


























