”Primul, suspiciunea maximă față de orice gest al puterii și față de orice are ea de transmis cetățenilor prin intermediul instituțiilor ei. Al doilea, să nu dau niciodată, jurnalistic vorbind, în cel căzut, în cel care nu mai deține puterea, pentru că nu se mai poate apăra, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că nu mai poate pune în pericol cetățeanul, societatea în general.
Fidel acestor principii, le-am aplicat și în privința personajului Traian Băsescu. Cât a călărit puterea, pe deșelate,
ca într-un rodeo sinucigaș, în care totuși nu și-a frânt gâtul, cred că am epuizat toate pozițiile din care îl puteam bălăcări – evit să o spun pe aia cu vărsatul în cap al găleții pline cu … – și care s-ar fi putut transforma în tot atâtea procese pierdute, dacă m-ar fi dat în judecată.
Eram conștient însă cu privire la ceea ce îl aștepta din partea satrapilor pe care îi extrăgea din străfunduri, pentru a le da drept de viață și de moarte asupra românilor – se înfiripa Gestapoul mai numit și Binomul SRI-DNA – știam că ei îi vor vrea primii capul.
Drept pentru care, le spuneam colegilor de atunci, care deja se întreceau în a-i lustrui balamalele cu limba, că nu este departe vremea în care nu va mai fi la putere, iar dobermanii cu care spunea că reformează Justiția și consolidează
Democrația vor alerga după jugularele sale, ale familiei și apropiaților săi.
Le profețeam că atunci când va veni vremea asta, ei îl vor călca în picioare, iar eu îl voi apăra, pentru că asta este veghea obligatorie a jurnalistului, să stea cu ochiul deschis pe nedreptatea comisă chiar și împotriva celui mai nesuferit cetățean.”, scrie Curea.
