Corneliu Vadim Tudor a murit. Postare tulburătoare pe Facebook, cu puțin înainte de a muri

CORNELIU VADIM TUDOR A MURIT. Cu puțin înainte de a muri, Corneliu Vadim Tudor a postat pe Facebook o postare nostalgică și tulburătoare, scrisă duminică, 13 septembrie.

"Ambasada Rusiei la București mi-a trimis o invitație la concertul Corului Armatei Roșii – Alexandrov. A fost o singură reprezentație: sîmbătă, 12 septembrie 2015, la Sala Radio. Era o zi foarte încărcată pentru mine. Era ziua în care îmi propusesem să merg în pelerinaj la 5 cimitire, la mormintele părinților mei, ale prietenilor scriitori, cu două mașini pline de flori și de pomeni. Nu s-a mai putut, așa că s-au dus soția și fiicele să facă acest apostolat creștin.

(...) După emisiune, am primit în audiență mai mulți fruntași ai partidului, am dat autografe pe ultimele volume ale mele și am plecat la spectacol. De fiecare dată cînd trec prin zona aceea (Str. General Berthelot – Temișana – Colegiul Sf. Sava) am o strîngere de inimă. Cîte amintiri pot avea legate de acest perimetru… L-am colindat, per pedes, de mii de ori în anii de liceu, dar și după aceea, ca tînăr scriitor care bătea la porțile Radioului. „Parfumul străzilor” – inspirat titlul al unui cîntec, care a fost coloana sonoră a unui film despre ilegaliști, cu marele actor Octavian Cotescu în rolul principal. Mare coadă la intrarea în sală! Atît înainte, cît și după reprezentație m-am întîlnit cu oameni de cultură, de care mă leagă relații de prețuire și colaborare. Mai multe fețe bisericești mi-au prilejuit un dialog despre nevoia de prudență și înțelepciune în abordarea problemei așa-zișilor refugiați: „Sigur că ne e milă de ei – dar o vorbă veche spune că cine plînge pentru toată lumea orbește, iar noi trebuie să avem grijă de românii noștri, care sînt amărîți pînă la Dumnezeu!”

Foarte mulți ruși în sală. Cu greu am recunoscut-o pe văduva lui Tănase Negulescu, fost profesor la ASE – Ludmila, cu care am făcut revelionul din anii 1975-1976, la o cabană din Munții Vrancei. Îi spunea fratelui meu, Marcu, ce frumos eram eu, acum 40 de ani – probabil că așa mă vedea ea, dar eu nu m-am considerat, niciodată, așa.

A început spectacolul. Prezentatoare: Natalia Mujenikova, directoare a Centrului Rus de Știință și Cultură, Secretar I al Ambasadei. Îmi aduc aminte că sînt membru al Academiei de Științe ale Naturii a Federației Ruse, că i-am cunoscut, bine, pe Serghei Lavrov, ministru de Externe, pe Dmitri Rogozin – vicepremier, pe Ghennadi Ziuganov, secrear general al PCUS. Îmi mai amintesc că am depus flori la mormintele lui Dostoievski, Ceaikovski, Esenin…Că mi-a apărut, la Sankt Petersburg, cartea de aforisme în limba rusă. Dar îmi mai aduc aminte, cu durere în suflet, că iubitul meu tată a fost rănit la Odessa, în 1941. Că Basarabia și Bucovina ne-au fost răpite de Stalin. Și că dictatura bolșevică a băgat în temnițe aproape toată floarea politicii, culturii, științei și bisericii. Dar au trecut atîția ani de atunci! De altfel... Turneul Ansamblului Alexandrov tocmai asta celebrează: jubileul a 70 de ani de la victoria asupra fascismului. În timp ce orchestra și corul intonează tot felul de cîntece, pe ecranul din fundal sînt proiectate scene din război. Cîtă putere evocatoare! „Carte cu litere de foc e războiul” – scria un antic. Două popoare mari – rușii și germanii – să se extermine în halul ăsta, să-și facă atîta rău! Ce nebunie colectivă! Ce duh rău i-a dat Dumnezeu acelei generații de lideri politici! Dar a venit Pacea. Rănile umanității s-au cicatrizat, încet-încet. De ce sînt bune și necesare asemenea momente evocatoare, cum sînt spectacolele, depunerile de coroane, parăzile? Pentru păstrarea, veșnic trează, a conștiinței. Să nu se repete atrocitățile. Mintea mea lucrează tot timpul, gîndul îmi zboară, fac asociații de idei în funcție de sentimentele pe care mi le stîrnesc imaginile de pe ecran și muzica. Neîndoielnic, rușii au voci de aur. Mă gîndesc la basul Ivan Rebrov, pe care îl ascultam în anii ’70, pe o casetă audio. Atunci am cunoscut „Balada lui Stenka Razin”, „Polie, poliușka maia” („Cîmpia mea”), „Mesteacănul” (Ceaikovski). Din păcate, în prima parte a concertului nu le-am auzit. Am tras nădejde că vor fi interpretate după pauză. Dar, dezamăgire! N-au fost cîntate! Am auzit, ce-i drept, alte bijuterii muzicale: „Ocii ciornîie”, „Katiușa”, „Kalinka”, „Valurile Amurului”, „Serile în împrejuirimile Moscovei” (Soloviov Sedoi, nu știu de ce îmi vine să-i zic Suhoi). Au fost cîntate și un cîntec în limba română, despre primăvară și tractoare, ca și unele piese din repertoriul internațional. Un asemenea cor magnific poate interpreta orice – chiar i-aș sugera să abordeze și cea mai înălțătoare piesă a genului, „Corul Robilor”, de Giuseppe Verdi. Dar nu le-a spus nimeni conducătorilor ansamblului că românii cunosc și îndrăgesc „Balada lui Stenka Rezin” și „Polie, Poliușka maia”? Păcat.

Fratele meu și-a sunat fiica, în Thailanda, pentru a asculta cîteva acorduri. Ce mică a devenit lumea, de cînd cu tehnica asta modernă! Ce forță colosală are muzica! Aș dori să adun într-un volum toate paginile pe care le-am consacrat muzicii. Undeva scriam: „Aș putea trăi o zi fără pîine, dar nu fără muzică”. Nu mai vorbesc despre rîndurile pe care le-am consacrat unor îngeri, ca Beethoven, Mozart, Chopin, Ceaikovski, Enescu.

La final, spectatorii au aplaudat frenetic. I-am spus atunci Cleopatrei Lorințiu: „Americanii i-au făcut pe români să-i aplaude pe ruși în picioare!”. Nu e așa? Așa e. Toată lumea gîndește ca mine, dar prea puțini au curajul, sau posibilitatea să o spună. Nu-i nimic, am eu și curaj, și ocazia s-o rostesc răspicat. A devenit clar că politica bezmetică a neoconservatorilor de peste Ocean vrea să bage România în război cu Rusia. Caută tot felul de pretexte mincinoase: că Vladimir Putin ordonă asasinate, că tot el a declanșat valurile de migratori, că vrea să refacă URSS, că uite-acuș, acuș, acuș va da cu bomba atomică etc. Abia acum pricep sensul glumei din copilăria noastră: „Minți ca o gazetă imperialistă”. Firește că rușii au păcatele lor. Unul dintre ele: refuză să ne dea înapoi Tezaurul, la care un naționalist ca mine nu va renunța în ruptul capului. Dar, în cazul de față – conflictul zonal – yankeii îi zgîndăre, bagă bățul prin gard, dau foc întregii zone, cu „revoluțiile portocalii” pe care poparele NU le vor. N-am să cad în păcatul de a amesteca politica și cultura, dar ceea ce s-a întîmplat în această seară de toamnă la București e o lecție pentru trufia autistă a americanilor, repet: românii i-au aplaudat pe ruși în picioare!

CORNELIU VADIM TUDOR
Duminică, 13 septembie 2015".