Au trecut mai bine de 30 de ani de când a îmbrăcat ultima oară echipamentul, dar amintirile și dragostea pentru acest sport, îl fac și azi pe Horia Vîrlan să aibă o sclipire aparte în ochi când vorbește de rugby.
Aventura pe terenul de joc a început pe când era elev de gimnaziu și a fost selectat de profesorul de sport pentru echipa de rugby.
“Îmi plăcea atât de mult, încât mi-am cumpărat și o minge. Inițial mama nu a fost de acord, dar văzând că îndrăgesc acest sport mi-a dat voie să-l practic. Astfel am ajuns la Sportul Studențesc, unde era un profesor mai în vârstă, care ne-a făcut să iubim rugby-ul. Se numea profesorul Aman”, își amintește Horia.
Din păcate, maestrul Vîrlan nu a ajuns să facă performanță. După două accidentări mai serioase s-a văzut nevoit să renunțe la acest sport.
„Am avut o accidentare la mână, și una la picior, iar mama mi-a interzis să mai joc rugby. Eram deja la liceu când am renunțat... Îmi este dor, în primul rând, de anii aceia care, din păcate, nu se mai întorc niciodată. Îmi place sportul și acum. Nu mai joc pentru că nu mai am timp, dar îmi place să fiu în preajma sportului”, spune Horia.
