Papa Benedict Benedict al XVI-lea. O viață închinată cercetării teologice, dar presărată și cu controverse

După demisia sa care a produs un adevărat șoc, Benedict al XVI-lea s-a retras oficial la Mănăstirea Mater Ecclesiae, unde s-a dedicat unei vieți de rugăciune privată în slujba Bisericii.

Benedict a ales să i se spună "papă emerit" după demisia sa.

Îndeplinise funcția de cap al Bisericii Catolice și suveran al Cetății Vaticanului din 19 aprilie 2005 până la demisia sa, la 28 februarie 2013.

Alegerea lui Benedict al XVI-lea ca papă a avut loc în conclavul papal din 2005, care a urmat decesului Papei Ioan Paul al II-lea. La 78 de ani, când a fost ales, Benedict al XVI-lea era unul dintre cei mai în vârstă noi papi din istorie.

A fost întotdeauna dificil să se ridice la înălțimea carismaticului său predecesor, Papa Ioan Pau al II-lea. "Dacă Ioan Paul al II-lea nu ar fi fost papă, ar fi fost un star de cinema; dacă Benedict nu ar fi fost papă, ar fi fost profesor universitar", a scris la un moment dat expertul american în Vatican John L. Allen, citat de BBC.

CEA MAI MARE PROVOCARE A PONTIFICATULUI SĂU

Profesor de pian, cardinalul Joseph Ratzinger aștepta cu nerăbdare să se pensioneze atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a murit în 2005. A mărturisit că nu și-a dorit niciodată să fie papă. Iar dacă el sau oricare dintre cardinalii care l-au ales și-au imaginat că va fi un pontificat scurt, fără evenimente, care deschide o tranziție către o nouă eră, aveau să fie dezamăgiți. Benedict a preluat cârma în momentul în care izbucnea una dintre cele mai violente furtuni cu care s-a confruntat Biserica Catolică în ultimele decenii - scandalul abuzurilor sexuale pe care preoții le-au comis asupra copiilor.

Avalanșa de acuzații, procese și rapoarte oficiale privind abuzurile clericale a fost episodul definitoriu al pontificatului său. Cele mai dăunătoare afirmații pentru Biserică au fost că diocezele locale - sau chiar Vaticanul însuși - au fost complice la mușamalizarea multor cazuri, tergiversând pedepsirea preoților pedofili și, uneori, mutându-i în noi posturi unde au continuat să comită abuzuri. În timp ce unele figuri de rang înalt de la Vatican au atacat inițial mass-media sau au afirmat că ar exista o conspirație anticatolică, Papa a insistat ca Biserica să își accepte propria responsabilitate, arătând direct spre "păcatul din interiorul Bisericii". S-a întâlnit cu victimele și le-a prezentat scuze fără precedent, a precizat că episcopii trebuie să raporteze abuzurile și a introdus reguli rapide pentru excomunicarea preoților abuzivi.

Benedict al XVI-lea, al cărui pontificat de opt ani (2005-2013) a fost marcat de multiple crize, a fost atins direct, chiar la începutul acestui an, de scandalul pedofiliei din Biserica Catolică germană. El a fost întrebat într-un reportaj difuzat în Germania despre modul în care a gestionat violențele sexuale în perioada în care a fost arhiepiscop de München. A ieșit din tăcere pentru a-și cere "iertare", dar a dat asigurări că nu a acoperit niciodată un pedofil.

"ROTTWEILERUL LUI DUMNEZEU"

Înainte de a deveni papă, cardinalul Joseph Ratzinger a petrecut 24 de ani ca persoană de rang înalt la Vatican, conducând Congregația pentru Doctrina Credinței - cunoscută cândva sub numele de Sfântul Oficiu al Inchiziției. Această funcție i-a adus porecla "Rottweilerul lui Dumnezeu" și a jucat în favoarea pasiunii sale pentru doctrina catolică.

Înalta sa funcție i-a permis să supravegheze în ultimă instanță o serie de cazuri de abuzuri comise de clerici. Criticii au spus că nu a înțeles gravitatea faptelor, permițând ca acestea să lâncezească ani de zile fără a li se acorda atenția cuvenită.

Cu toate acestea, susținătorii săi au spus că a făcut mai mult decât orice alt papă până la el pentru a face față abuzurilor.

UN TRECUT CONTROVERSAT

Joseph Ratzinger s-a născut în 1927 într-o familie de fermieri bavarezi tradiționali, deși tatăl său era polițist.

A fost al optulea german care a devenit Papă. Vorbea mai multe limbi și avea o pasiune pentru Mozart și Beethoven. Se spune că a admirat hainele roșii ale arhiepiscopului de München încă de la vârsta de cinci ani și că a dus dragostea sa pentru această vestimentație și la Vatican, unde a reintrodus pălăriile și veșmintele papale din secolele anterioare.

La vârsta de 14 ani, s-a alăturat Tineretului hitlerist, așa cum li se cerea tinerilor germani din acea vreme. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, studiile sale la seminarul Traunstein au fost întrerupte, când a fost recrutat într-o unitate antiaeriană din München.

A dezertat din armata germană spre sfârșitul războiului și a fost deținut pentru scurt timp ca prizonier de război de către Aliați în 1945.

CARIERA RELIGIOASĂ

Hirotonit ca preot în 1951 în Bavaria, landul său natal, Ratzinger a început o carieră academică și s-a impus ca un teolog foarte apreciat până la sfârșitul anilor 1950. A fost numit profesor titular în 1958, la vârsta de 31 de ani. După o lungă carieră ca profesor de teologie la mai multe universități germane, a fost numit arhiepiscop de München și Freising și uns cardinal de către Papa Paul al VI-lea în 1977, o promovare neobișnuită pentru cineva cu puțină experiență pastorală.

În 1981, a fost numit prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței și s-a mutat la Roma. Din 2002 și până la alegerea sa ca papă, a fost, de asemenea, decan al Colegiului Cardinalilor.

Înainte de a deveni papă, a fost "o figură majoră pe scena Vaticanului timp de un sfert de secol"; a avut o influență "fără egal în ceea ce privește stabilirea priorităților și direcțiilor bisericii", fiind unul dintre cei mai apropiați confidenți ai lui Ioan Paul al II-lea.

Scrierile sale prolifice apără în general doctrina și valorile catolice tradiționale. Inițial a fost un teolog liberal, dar a adoptat opinii conservatoare după 1968.

În timpul pontificatului său, Benedict al XVI-lea a pledat pentru o întoarcere la valorile creștine fundamentale pentru a contracara secularizarea crescândă a multor țări occidentale. El considera că negarea adevărului obiectiv de către relativism și, în special, negarea adevărurilor morale reprezintă problema centrală a secolului XXI.

A consolidat relația dintre Biserica Catolică și artă, a promovat utilizarea limbii latine și a reintrodus veșmintele papale tradiționale. A fost descris ca fiind "principala forță intelectuală a Bisericii" de la mijlocul anilor 1980.

Pe lângă limba sa maternă, germana, Benedict avea un anumit nivel de cunoaștere a limbilor franceză, italiană, engleză și spaniolă. De asemenea, cunoaștea portugheza, latina, ebraica biblică și greaca veche.

OPINIILE CONSERVATOARE

Opiniile conservatoare și tradiționaliste ale lui Benedict au fost intensificate de experiențele sale din timpul anilor 1960, liberali prin excelență. A fost îngrozit de prevalența marxismului în rândul studenților săi. În opinia sa, religia era subordonată unei ideologii politice pe care o considera "tiranică, brutală și crudă". Mai târziu, va fi unul dintre principalii militanți împotriva teologiei eliberării, mișcarea de implicare a Bisericii în activismul social, care, pentru el, era prea apropiată de marxism.

A avut reputația de conservator teologic, adoptând poziții intransigente cu privire la homosexualitate, femeile preot și contracepție. El îmbrățișează în schimb compasiunea creștină - vorbind în favoarea drepturilor omului, a protecției mediului și a luptei împotriva sărăciei și a nedreptății.

O temă centrală a papalității sale a fost apărarea valorilor creștine fundamentale în fața a ceea ce el considera a fi un declin moral în cea mai mare parte a Europei.

Și totuși, i-a contrariat pe cei care se așteptau să numească tradiționaliști de linie dură în posturi cheie.

O FIRE BLÂNDĂ ȘI UMILĂ, DAR ÎNCĂPĂȚÂNATĂ

Benedict este descris de către cei care l-au cunoscut ca fiind o persoană relaxată, cu o atitudine blândă și umilă, dar cu un nucleu moral puternic.

"Timid, dar încăpățânat", l-a caracterizat cândva un cardinal.

Cardinalul Cormac Murphy O"Connor, fostul șef al Bisericii din Anglia și Țara Galilor, spunea că este "infailibil de amabil" și că avea multe talente, dar administrația nu era unul dintre ele.

O scurgere jenantă de documente de la biroul Papei, care dezvăluia corupția și proasta gestionare în interiorul Vaticanului, a dus la condamnarea secretarului său. Afacerea a dat impresia dăunătoare a unei lupte pentru putere la Sfântul Scaun.

Modul în care fostul papă a gestionat scandalurile privind abuzurile asupra copiilor i-a atras, de asemenea, critici usturătoare din partea presei laice. Uneori, musulmanii, evreii și protestanții s-au declarat jigniți de acțiunile și discursurile sale. Susținătorii au spus însă că astfel de incidente au denaturat intenția sa declarată de a îmbunătăți relațiile interconfesionale.

A întins o mână în acest sens, vizitând Moscheea Albastră din Istanbul și Domul Stâncii din Ierusalim și rugându-se pentru pace la Zidul Plângerii.

Pentru Benedict, este posibil ca gafele de relații publice să fi fost doar preocupări trecătoare în comparație cu provocările serioase pe termen lung pentru Biserică - îndepărtarea de Biserică a milioane de catolici și scăderea numărului de preoți în Occident.

El a crezut întotdeauna că puterea Bisericii provine dintr-un adevăr absolut care nu se schimbă în funcție de tendințe. Această abordare i-a dezamăgit pe cei care au simțit că Biserica trebuie să se modernizeze și au fost disperați de intransigența sa în ceea ce privește celibatul preoților sau prezervativele. Dar susținătorii săi au crezut că acesta era exact motivul pentru care era omul potrivit pentru a conduce Biserica în vremuri atât de dificile.