DOSAR HISTORIA. Debarcarea în Normandia: Ziua cea mai lungă

Invazia în vestul Europei fusese discutată pentru prima oară în detaliu la întâlnirea dintre Churchill și Roosevelt la Casablanca, în ianuarie 1943, dar s-a ajuns la concluzia că nu existau resursele pentru a fi pusă în practică în acel an. Cu toate astea, generalul-locotenent Frederick Morgan, în calitate de Șef al Statului Major General de pe lângă Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate (COSSAC), a fost desemnat că alcătuiască un plan.

Proiectul, care sugera o debarcare în Normandia, având ziua „Z” la 1 mai 1944 și denumit „Overlord”, a fost aprobat la conferința de planificare ținută în august 1943 la Quebec, cu participarea celor doi lideri, Churchill și Roosevelt. În decembrie 1943 a fost desemnat și comandantul Forței Expediționare Aliate, generalul american Dwight Eisenhower, care condusese cu succes debarcările din nordul Africii și Italia. Șeful de stat major era tot un american, generalul Walter Bedell „Beetle” Smith. Cei aflați în directa subordonare ierarhică a lui Eisenhower erau britanici: Comandantul Suprem Adjunct, mareșalul de aviație sir Arthur Tedder, Comandantul Forțelor Navale, amiralul sir Bertram Ramsay, Comandantul Forțelor Aeriene, mareșalul de aviație sir Trafford Leigh-Mallory și Comandantul Forțelor Terestre aliate, general sir Bernard Montgomery.

Fotografiile și vederile de vacanță, surse utile de informație

Planul inițial a fost completat de Eisenhower, fiind adăugate încă două divizii care să participe la asaltul principal, una aeropurtată și alta transportată pe mare, care se alăturau celor cinci ce urmau să debarce pe un front extins de la 56 km la 80 km, în zona Baie de Seine, la est de peninsula Cherbourg. Efectivele de debarcare au fost completate cu unități retrase de pe frontul italian, iar data invaziei a fost amânată din mai în iunie pentru a profita de încă o lună de pregătire.

Conform planului, trupele americane urmau să debarce la vest, pe plajele Omaha și Utah, iar forțele britanice și canadiene la est, pe plajele Gold, Juno și Sword. Pentru a înțelege modul în care o divizie aliată intra concret în luptă, trebuie precizat că din totalul oamenilor care formau armata de invazie (2,8 milioane) doar jumătate urmau să lupte în mod direct în prima linie în timpul campaniei din Normandia. O divizie britanică de infanterie, de exemplu, formată din 18.400 militari, avea nevoie de încă 24.000 în zona „spatelui” pentru sprijin logistic. În cazul unui asalt, numărul celor aflați în contact direct cu inamicul nu depășea 300. În lunile care au precedat invazia s-au efectuat misiuni de recunoaștere detaliată pe coasta Normandiei. Informațiile culese din fotografiile aeriene au fost suplimentate cu incursiuni ale agenților aflați la fața locului și cu milioane de fotografii și vederi de vacanță din perioada interbelică.

„Zidul Atlanticului”

Cu trecerea timpului, apărarea instalată de forțele germane a devenit tot mai sofisticată, datorită eforturilor mareșalului Erwin Rommel, care fusese desemnat de Hitler în noiembrie 1943 la comanda Grupului de armate B din Franța. Propaganda germană a început să vorbească de „Zidul Atlanticului” care va proteja „fortăreața Europa” de orice invazie. Rommel a armat buncărele de beton și pozițiile tunurilor, a întărit și extins lucrările din teren și a mărit numărul de mitraliere și baterii de mortiere. Numeroase obstacole de toate tipurile au fost instalate pe plaje, inclusiv șanțuri anti-tanc, tranșee și adăposturi individuale. În anumite zone, apărarea se extindea în interior și cuprindea inclusiv două fortărețe, apărare de sârmă ghimpată, cuiburi de mitraliere și poziții pentru tunuri grele. Ceea ce a reușit Rommel în șase luni cu ajutorul organizației Todt a stârnit respectul inclusiv al celor care îl criticau, și nu erau puțini. Erwin Rommel era convins că bătălia va fi câștigată sau pierdută pe plaje, opinie care nu era împărtășită de superiorul său direct, mareșalul Gerd von Runstedt, comandantul suprem din vest, care plănuia să atace forțele aliate odată ce se stabilea foarte clar care era zona de invazie și inamicul înainta în interior. Runstedt avea la dispoziție Grupurile de armată B și G, comandate de Rommel, respectiv general-colonel Johannes Blaskowitz și grupul blindat, comandat de generalul Geyr von Schweppenburg.

De pe coasta olandeză până la granița cu Spania, germanii dispuneau de 38 de divizii de infanterie, șapte divizii din rezervă fiind concentrate în zona Pas de Calais și trei în Normandia. Rezerva strategică mobilă era formată din patru divizii blindate, dintre care doar Divizia 21 Panzer se găsea în zonă, celelalte urmând să intre în luptă la ordinul expres al lui Hitler. Luftwaffe avea disponibile, teoretic, în jur de 400 de avioane, dar la 6 iunie nu a reușit să ridice în aer mai mult de 50. Kriegsmarine se baza pe câteva submarine, vedete torpiloare și distrugătoare.

Continuarea pe historia.ro