După bob legat la ochi și frisbee cu nicovala, nu există sport mai periculos decît căutarea dreptății. Cărarea celor ce aleargă după justiție pură e îngustă și trece departe de mînăstiri. Rătăcirea e ușoară, ba chiar sortită. De o parte a drumului, se cască ridicolul, de cealată, abuzul, scrie Traian Ungureanu, într-un editorial.
Între timp, întrebările pe care întîrziem vinovat să le punem se distrează - la propriu - pe cinste. Mai întîi: de unde excepționalismul justițiar românesc, furios și abundent, ca nicăieri altundeva? Și: de unde inepuizabilul geniu penal al unei țări care nu poate ține curat un spital dar crede că poate face lună societatea?
Răspunsul e derutant ca o dilemă budistă. Blestemul circular în care delincvența sporește pe măsură ce e căsăpită vine dintr-o situație pe care nimeni nu vrea să o recunoască: justiția sau ordinea de drept, cum i se spune în zilele festive, nu poate fi moșită, proclamată sau impusă. Dreptatea nu va fi niciodată egală cu suma pedepselor dictate în numele dreptății. Ea e actul fondator al unei societăți și nu produsul ei. Din acest motiv, societățile care n-au fost capabile să o construiască vor alerga după ea, tot mai aproape de linia de la care începe tentația puterii în numele binelui. Nu există, adică, situație politică mai periculoasă decît momentul în care un stat promite ce e de nepromis: progres fără susținere istorică. Din păcate, dar inevitabil, adevărata definiție a lumii românești cade în limitele acestei reguli. Fără bază istorică pentru justiție, România e condamnată să mimeze la nesfărșit un experiment fără șansă.
Statul român susține, fără ezitare, că poate transforma o lume coruptă într-un produs cu prima șansă la Oscarul pentru Echitate. E nu numai imposibil. E periculos. Căci lumea românească și orice altă lume de pe lume nu pot fi reînființate din mers. Ordinea de drept pe care o căutăm nu poate fi stabilită prin acumulări de sancțiuni penale, discursuri și programe. Dacă ar fi așa, am putea conchide ferm că apariția metrului a creat distanțele și că, pînă la kilogram, nimic nu avea masă. Acolo unde există cu adevărat, ordinea de drept precede zelului penal. Ea e, de fapt, rezultatul unei răsturnări istorice, al unei reașezări masive de sistem care se cheamă, pe drept cuvînt și nu în glumă, revoluție. Procesul invers e absurd: niciun pachet de legi și niciun secol de dirigenție europeană nu vor putea produce, de sus în jos, o nouă așezare istorică.
Înseamnă asta că hoții trebuie lăsați să fure? Întrebarea gîlgîie de indignare netrucată, dar e o prostie. Hoții vor fura oricum. Adevărat, legislația îi oprește, dar istoria le dă voie. A! N-am putut sau n-am știut să răsturnăm lumea veche? Se poate și așa, dar cine susține, în aceste condiții, că poate înființa justiția prin ore de birou e un ipocrit. Spre deosebire de lumea în care trăim, nici feudalismul, nici comunismul n-au uitat să se înființeze înainte de a defila și asta explică de ce au mers atît de bine. Așadar, cine fură, azi, cu aprobarea tacită a unei istorii neisprăvite poate fi denunțat, ținut în preventiv, condmanat și chiar eliminat. Toate degeaba. Hoțul va fi înlocuit de hoți și justițiarii ipocriți de justițiari ipocriți. Ambele tabere se presupun și se alimentează reciproc. Între ele, o mulțime de oameni speră, pentru un timp. Doar pentru a înțelege, mai tîrziu și prea tîrziu, care sînt rosturile lumii în care trăiesc.
Citește mai multe aici
