"De ani buni, dar mai cu seamă în ultima perioadă, când pare iminentă, se tot vorbește despre o lege a „amnistiei și grațierii”. Or între amnistie și grațiere sunt diferențe fundamentale, atât în ceea ce privește resorturile care le justifică, cât și privitor la consecințele pe care le produc. Și atunci de ce vorbește toată lumea despre ele la pachet, și nu separat? Mai ales că amnistia ridică și o interesantă problemă de constituționalitate", scrie Liviu Avram, într-un editorial publicat în Adevărul.
"Să explicăm mai întâi diferențele. Grațierea presupune doar atât: condamnatul grațiat nu-și mai ispășește pedeapsa după gratii. Însă toate celelalte consecințe ale condamnării rămân: cazierul penal, repararea prejudiciului, compensarea victimelor, obligativitatea unei bune conduite pe o perioadă de timp etc.
Ultima lege de grațiere colectivă a fost dată în anul 2002, la inițiativa Guvernului Năstase, care a justificat-o prin faptul că penitenciarele aveau capacitatea depășită cu peste 40%. Erau grațiate pedepse de până la cinci ani, dar cu o listă lungă de excepții. Dacă acum problema României este din nou aglomerarea penitenciarelor, o lege de grațiere colectivă, bine chibzuită, poate ar fi o soluție. În schimb, amnistia șterge complet fapta penală, ca și cum aceasta nu ar fi fost săvârșită. Făptașul devine complet imaculat, ca orice alt om nevinovat. O primă întrebare care se ridică: ce facem cu prejudiciile și cu victimele? Căci fapta a existat, ea a fost ștearsă doar din catastife. A doua întrebare: cine are nevoie cu adevărat de onorabilitatea pe care o aduce amnistia?
Sigur, toată lumea are nevoie de onorabilitate, dar singurii care nu pot fără ea sunt exact politicienii și demnitarii, căci legi mai aspre sau mai laxe îi opresc să ocupe funcțiile la care aspiră dacă au cazierul pătat. Înțelegem acum de ce politicienii vorbesc la pachet de grațiere și amnistie: pentru ca prin legea pe care vor să o dea, să „agațe” tacit amnistia de temeiurile care ar justifica grațierea. Căci nimeni, niciodată, nu a explicat de ce ar fi nevoie, pe lângă grațiere, și de o amnistie.
Un penalist cu care am dezbătut problema mi-a relatat că, în doctrina juridică, instituția amnistiei este bine clarificată. Potrivit doctrinei, amnistia se acordă în general după evenimente politico-sociale catastrofice și confuze, precum sunt revoluțiile sau războaiele civile, în care adevărul judiciar este greu sau imposibil de stabilit. Este un instrument de pacificare a societății, un act de clemență pe care cei care au câștigat „partida” îl acordă celor care au pierdut-o. La noi, ultimele evenimente de această natură au fost revoluția și mineriadele – dar nu țin minte ca domnul Iliescu, câștigătorul partidei, să fi simțit nevoia să amnistieze pe cineva.
În România, ultima lege de amnistie a fost dată pe 26 ianuarie 1988, când Ceaușescu a împlinit 70 de ani. Libertatea a fost cadoul pe care sărbătoritul l-a făcut câtorva mii de infractori, iar câteva mii de infractori liberi au fost cadoul pe care tot el l-a făcut națiunii. Dar Constituția Republicii Socialiste România prevedea expres că acordarea amnistiei se numără printre atribuțiile Marii Adunări Naționale. Iar când Marea Adunare Națională nu se afla în sesiune, aceeași autorizare o avea, tot expres, Consiliul de Stat - care era un fel de miniparlament cu program permanent, subordonat MAN și prezidat de președintele Republicii. De altminteri, decretul de amnistie din 1988 a fost emis de Consiliul de Stat și semnat de Nicolae Ceaușescu", scrie Liviu Avram.
Citeste continuarea pe adevarul.ro
