"În 2010, atunci când a început negocierea Acordului antirachetă, care avea să devină un proiect-fanion al dimensiunii de securitate a Parteneriatului Strategic, am considerat că este necesar să avem o abordare mai profundă şi mai - proaspătă - a Parteneriatului, mai ordonată pe priorităţi şi pe linii de acţiune, care să aşeze dimensiunile diverse ale Parteneriatului într-o logică de lucru echilibrată şi mai eficientă. După 14 ani de la lansarea sa, în 1997, Parteneriatul crescuse foarte mult deja, având însă nevoie de o gestionare mai bună a etapei superioare în care intrase.
În plus, nu exista, până atunci, nici un document bilateral care să consacre expres Parteneriatul Strategic româno-american. Pe de altă parte, era necesar ca şi celelalte dimensiuni ale Parteneriatului (mai ales economică, dar şi cea privind relaţiile interumane, de cercetare, inovare, cultură şi altele) să ajungă la nivelul de excelenţă al dimensiunii politico-militare. De asemenea, am constatat că nu avem un mecanism de Dialog Strategic Structurat, în cadrul căruia să se examineze ansamblul cooperării bilaterale.
Prin urmare, atunci când am fost numit şef al delegaţiei române de negociere pentru Acordul antirachetă, am fost desemnat şi ca negociator-şef din partea României pentru Declaraţia Comună de Parteneriat Strategic.
Iniţial văzut, alternativ, ca Memorandum de Înţelegere sau că Declaraţie politică între România şi Statele Unite ale Americii privind Parteneriatul Strategic dintre cele două state, documentul a început să fie negociat în paralel cu negocierile pentru Acordul antirachetă. În paralel, dar separat, deoarece în Departamentul de Stat erau direcţii diferite care gestionau cele două procese. Din acest motiv, la începutul lui septembrie 2011 Acordul era de mult finalizat - mai erau doar ceva corecturi tehnice de operat, chestiuni de traducere şi formalităţi interne, în timp ce textul declaraţiei era abia un pic peste jumătate convenit. Deşi avusesem un schimb intens de proiecte: în 2010 partea română trimisese prima sa propunere de text, apoi în mai 2011, în iunie am primit un contra-proiect american, urmat de reacţia noastră, urmată din nou de un proiect american în august şi apoi de o nouă reacţie a noastră la început de septembrie. Era aşadar nevoie să finalizăm textul înainte de vizita preşedintelui României Traian Băsescu, pe 13 septembrie 2011.
Aşa că, pe 7 septembrie 2011, eram de dimineaţă în aeroportul Otopeni, împreună cu colegul meu Ionuţ Galea şi foarte multe hârtii, puse în rucsacuri şi genţi de mână. Aşteptăm avionul Lufthansa spre Frankfurt, de unde trebuia să ne îmbarcăm pentru Washington. Aveam doar o oră şi ceva în aeroportul din Germania. Iar avionul întârzia. După aproape o oră de aşteptare, plecăm. La Frankfurt, alergăm disperaţi prin aeroport. Mai erau 10 minute până la decolarea pentru Washington. Deşi îi rugasem să ne aştepte, deşi era tot un zbor Lufthansa, găsim o poartă închisă şi avem timp să privim transpiraţi şi nervoşi, după ce am tras prin tot aeroportul de toate hârtiile alea, cum avionul nostru se îndrepta încet, dar sigur, spre pistă", scrie Bogdan Aurescu.
Citeşte continuarea pe Hotnews.ro
