Andrei Pleșu a scris un editorial intitulat ”Sidromul anti-Iohannis”, în Adevarul, în care îl critică pe președintele statului reproșând că după o lună, a reușit să stîrnească o ”bombăneală generală, în perimetrul căreia nu se mai recunosc ușor „taberele” de dinaintea alegerilor. Bombăne și foști băsiști, și actuali PMP-iști, și „macoviști” și unii anti-băsiști”. Mai mult, spre finalul textului, Pleșu menționează la râdul său, ”că de bombănit, pot să bombăn și eu. Cred, de pildă, că principala problemă a domnului Iohannis este o stîngace (și, în perspectivă, primejdioasă) politică de cadre. Ceea ce va face va depinde în foarte mare măsură de echipă”, mai menționează Pleșu. Pe de altă parte, Pleșu mai scrie că de fapt, nu e nimeni scutit de capcane, sugestii, sau erori și sugerează că trebuie să facem un minim exercițiu de răbdare, dacă tot l-am votat.
”Mai grav încă este că, pe acest fundal, se aud mici laude, sau chiar amabilități dinspre PSD și Antena 3. Pe scurt: „lumea bună”, care l-a votat, e deja dezamăgită, iar „băieții răi”, care au sperat în victoria lui Victor Ponta, se simt confortabil. Suntem, s-ar zice, victimile unei adevărate „nevroze” post-electorale. Am cîștigat, dar suntem grav nesatisfăcuți. Satisfăcuți par, mai curînd, cei care au pierdut. O primă explicație a situațiunii ar putea face recurs la psihanaliză. Ne-am obișnuit, de-a lungul a zece ani, cu stilul Băsescu. Și adepții, și contestatarii fostului președinte au ajuns, în cele din urmă, să-i ducă lipsa. Adepții erau încîntați să-i savureze aplombul, reactivitatea bătăioasă, zelul cotidian al confruntării. Ieșirile de seară la pupitrul de la Cotroceni deveniseră, aproape, un ritual. La sfîrșitul lor, cutare ministru, cutare lege, cutare gazetar sau prim-ministrul însuși părăseau scena cu arcada spartă. Aveai ce vedea, aveai ce auzi, aveai ce comenta. „Anti-băsiștii” trăiau zile și săptămîni întregi din spectacolul prezidențial. Agenda emisiunilor lor părea asigurată fără niciun efort: era destul să asculte ce spunea, harnic, „dictatorul” și talk-show-ul prindea contur cît ai zice pește: indignările (lucrative), glumițele (nervoase), dezvăluirile („în exclusivitate”, „uluitoare”) veneau de la sine, fără excese de imaginație sau de bună-credință.
Mai multe pe Adevarul
