HISTORIA. Orașul caselor aruncate la nimereală - București

În anii de dinaintea Unirii din 1859, integrarea Bucureștilor în categoria orașelor europene nu era un lucru simplu de făcut. Era un oraș al contrastelor puternice, al îmbinării nearmonioase între Orient și Occident, un oraș cum Vestul nu mai cunoscuse, dar care nu era nici în totalitate tipic civilizației răsăritene.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat pentru capitala Valahiei debutul perioadei de dezvoltare și modernizare. În ciuda numeroaselor proiecte propuse începând cu primii domni pământeni, procesul a fost unul îndelungat din cauza ritmului anevoios în care planurile erau puse în practică: „sistematizarea și problemele edilitare sunt necontenit subiect de discuție, dar mai puțin de realizare“[1].

Prin această capitală a deosebirilor izbitoare s-au perindat foarte mulți călători străini, unii dintre ei lăsând în scris impresiile formate după vizitarea Bucureștilor. Ideea care primează este aceea a unui oraș înșelător la prima vedere, un oraș cu dublă personalitate. Unii călători vorbesc cu drag despre București, în ciuda elementelor surprinzătoare – într-un sens neplăcut – pe care le descoperă aici, alții însă pleacă de-a dreptul contrariați de realitatea bucureșteană. Totuși informațiile pe care aceștia le-au lăsat, fie în scrisori personale, fie în articole sau cărți publicate cu privire la călătoria lor în această țară aflată la capătul Europei civilizate, reprezintă o bogată sursă de informații cu privire la urbea Bucureștilor, proaspăt intrat în modernitate. Perioada pe care o vom avea în vedere în articolul nostru este cea cuprinsă între domniile regulamentare și anii Unirii.

„Asia și Europa par să se întâlnească în acest oraș”

Una dintre cele mai echilibrate păreri despre Bucureștii acelor vremuri aparține faimosului Helmuth von Moltke, viitor mareșal al armatei prusace. În anul 1835, pe când era doar un tânăr ofițer, von Moltke trece prin București în drum spre Istanbul. Majoritatea impresiilor de călătorie le lasă într-o serie de scrisori în care povestește drumul spre capitala Imperiului Otoman. „Ești surprins să găsești în acest pustiu [al Țării Românești – n.a.] un oraș ca Bucureștii cu aproape 100.000 de locuitori. La București sunt palate, societăți și vizite, teatre, modiste, ziare și trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraș recazi în barbarie.”[2]Pentru acest german, capitala Valahiei este un oraș al contrastelor: „La București se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern și bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domnește alături de luxul cel mai extravagant; Asia și Europa par să se întâlnească în acest oraș”.[3]

Această idee a unui București ca punct de întâlnire dintre Orient și Occident apare la majoritatea stăinilor care au trecut pe aici. La vremea respectivă, Țările Române, deși aspirau la o dezvoltare în sens vest-european, erau încă puternic legate de cultura și practicile orientale, iar aspectul capitalei era o oglindă fidelă a acestui fapt.

București: de la extaz la agonie nu e decât un pas

Pentru mulți străini, prima impresie asupra orașului era una relativ pozitivă, însă confruntarea cu detaliile realității cotidiene duce la deteriorarea, până la repulsie, a acestei păreri. A se vedea, de pildă, descrierea făcută de publicistul britanic James Baillie Fraser în 1836: „De la Mitropolie, unde rușii au deschis un loc de plimbare, sau de pe altă înălțime, Bucureștii fac o impresie cu adevărat frumoasă și îmbucurătoare. Însă orice iluzie de plăcere și curățenie dispare pe îndată ce intri în străzile strâmbe, înguste și murdare. Acestea nu sunt altceva decât receptaculul sau canalul tuturor murdăriilor. [...] Niciun oraș nu poate face o impresie mai deprimantă, deznădăjduită și mizerabilă ca București.”[4]

Tot în aceași perioadă, medicul german Ernst Anton Quitymann traversează Țările Române în timpul călătoriei sale prin Europa Răsăriteană, călătorie pe care o va descrie în cartea Deutsche Briefe űber den Orient. La fel ca și alții înaintea sa, observă dualitatea acestui oraș care, la prima vedere, impresionează în mod plăcut, dar care dezamăgește la un nivel de cunoaștere mai intim. Aseamănă Bucureștii cu Viena imperială din punct de vedere al dimensiunii, însă doar atât. În rest, „din depărtare, această întindere și numeroasele turnuri și clopotnițele bisericilor îți fac o impresie măreață, care, însă, după o cunoaștere mai apropiată se pierde. Trebuie spus că civilizația occidentală caută să străbată prin crusta murdară a secularului orientalism asiatic și să prefacă un oraș oriental într-o reședință europeană.”[5]

O privire ceva mai diferită găsim la un principe rus, un anume Anatol N. Demidov, conducătorul unei echipe de naturaliști, care trece prin principate în drum spre Crimeea, în anul 1837. El surprindevanitatea societății bune a Bucureștilor, observând că „primul lucru când sosești la București este să te îngrijești de a-ți face rost de o trăsură frumoasă. Întinderea mare a orașului și mai ales moda poruncește acest lucru. Niciun om cu oarecare stare nu poate să se arate semenilor săi mergând pe uliță pe jos.”

Continuarea pe historia.ro