Dimineața de 18 iunie 1940 a fost un moment intens pentru Winston Churchill și Charles de Gaulle. La Whitehall, premierul britanic făcea ultimele modificări discursului care avea să devină celebru -This was their finest hour. Undeva în Londra, într-un aparament pe care i-l împrumutase un ofițer francez, generalul de Gaulle, care fugise din Franța cu o zi înainte în timp ce guvernul său negocia un armistițiu cu germanii, schița textul unui Apel către Poporul Francez prin care îi îndemna să nu abandoneze lupta împotriva invadatorilor naziști.
Discursul lui de Gaulles a fost rezultatul ofertei pe care i-o făcuse Churchill, aceea de a se adresa Franței prin intermediul BBC-ului. Avea să ajungă cel mai cunoscut și apreciat discurs al generalului - L’Appel du 18 juin– iar data avea să devină o zi simbolică pentru el și țara sa. Cuvintele rostite la radio de către generalul în vârstă de 49 de ani aveau să fie baza a ceea ce s-a transformat în gaullismși l-au propulsat la conducerea națiunii franceze. Discursul i-a constituit o imagine specială, aceea a ”omului care a spus nu”, și i-a confirmat destinul istoric într-un moment în care statul francez era învins, iar Republica a III-a, ce condusese Franța pentru mai bine de șase decenii, se prăbușea sub armele germanilor. Însă acest faimos discurs a fost cât pe ce să nu fie difuzat.
Cabinetul britanic s-a întâlnit în acea dimineață fără Churchill, care era ocupat cu retușarea discursului. Ministrul Informațiilor, Duff Cooper, a menționat că de Gaulle avea de gând să vorbească la BBC în acea seară și a rezumat ceea ce francezul plănuia să spună. Cabinetul a decis că discursul era ”indezirabil”. Marea Britanie spera să păstreze o relație cordială cu guvernul franez stabilit la Bordeaux condus de Mareșalul Pétain, pentru a evita alinierea acestuia la politica nemților. În plus, Churchill însuși era îngrijorat ca puternica flotă franceză să nu ajungă pe mâinile germanilor.
Între timp, de Gaulle lucra la discursul său. Apoi a luat prânzul cu Duff Cooper, care nu i-a spus de decizia guvernului. Acesta vorbise însă cu Edward Spears, generalul care fusese trimisul personal al lui Churchill pe lângă fostul guvern francez și cel care-l adusese pe de Gaulle în Anglia. Spears a vorbit cu Churchill în acea după-amiază și a susținut că generalul trebuie să vorbească la BBC pentru a motiva rezistența franceză și, poate, pentru a convinge forța aeriană franceză (sau ce mai rămăsese din ea) să zboare peste Canal pentru a se alăutra englezilor. Churchill a spus însă că va autoriza transmisia radio doar dacă membrii cabinetului său se răzgândesc. Astfel, Spears a plecat să vorbească cu fiecare ministru în parte.
Întors în apartamentul său, de Gaulle și-a terminat discursul și i l-a dat lui Elisabeth de Méribel, membru al misiunii economice franceze la Londra, care l-a tipărit. Între timp, Spears i-a convins pe miniștri să-și dea acordul pentru discursul generalului francez. La începutul serii, de Gaulle a luat un taxi și a mers la sediul BBC.
Declinul Franței
Trecuseră doar 13 zile de când de Gaulle, soldatul de carieră, ajunsese în atenția publicului general după ce fusese numit ministru adjunct al apărării în guvernul condus de Paul Reynaud. De Gaulle își făcuse un nume în anii '30 ca un strateg militar oarecum neortodox, având idei ce nu conveneau establishment-ului militar francez. Se distinsese conducând unități de blindate împotriva germanilor, acțiuni care, deși eșuate, i-au adus promovarea la rangul de general de 2 stele. În fața dezastrului în care a ajuns armata franceză, el a militat pentru continuarea rezistenței și, dacă ar fi fost cazul, pentru mutarea guvernului pe malul celălalt al Mediteranei, într-una din posesiunile coloniale din Nordul Africii.
Cu toate acestea, susținătorii încheierii unui armistițiu cu nemții au câștigat din ce în ce mai multă influență după mutarea guvernului de la Paris la Bordeaux. Printre ei se număra și Mareșalul Pétain, în vârstă de 84 de ani, care era al doilea cel mai important om al administrației Reynaud, și comandantul șef al armatei, Maxime Weygand, și el destul de bătrân, având 73 de ani. Pentru ei, situația era fără ieșire. Britanicii își evacuaseră soldații la începutul lunii (faimoasa evacuare de la Dunkerque), armata germană avansa incredibil de repede și milioane de refugiați încerceau să se retragă din fața acesteia. Franța era în cădere liberă.
Ministrul de Interne, Georges Mandel, dorea continuarea luptei, dar Reynaud era de neclintit, mai ales sub presiunea amantei sale filogermane, Contesa de Portes. De Gaulle rămăsese printre singurii care susțineau că Franța nu trebuie să se predea. Pétain, care fusese mentorul generalului înainte de ruptura dintre ei de la mijlocul anilor '30, spunea despre el că e vanitos și nerecunoscător; Weygand îl numea ”copil”, iar comandantul marinei, François Darlan, spunea despre de Gaulle că e nebun. Iar Dominique Leca, șeful cabinetului lui Reynaud, spunea - și a avut dreptate! - că tănârul ministru se comporta ”ca o vedetă” pentru că realizase că Franța avea să aibă nevoie de ”un mit al reînvierii” dacă avea să-și revină după înfrângere, mit pe care de Gaulle l-a construit ulterior în jurul său.
