Tensiunile ce-i înverșunează pe cetățenii Ucrainei unii împotriva altora reflectă memoria însângerată a unei istorii strivite în îmbrățișarea sufocantă a marilor puteri din jur. Punctul nevralgic al conștiinței naționale ucrainene e legătura foarte strânsă cu Rusia, în urma unei istorii împletite, de voie, de nevoie, de peste un mileniu încoace. De aceea, după cum remarca istoricul Timothy Garton Ash, "viitorul Ucrainei e mai important pentru identitatea națională a Rusiei decât viitorul Scoției pentru identitatea Angliei".
Însăși denumirea țării e relevantă pentru semnificația acesteia în contextul geo-istoric rusesc, „Ucraina” însemnând „ținut de graniță”. Ucraina a fost numită, din Evul Mediu, „Rusia Mică”, urmare a legăturii istorice care coboară în timp până spre anul 880, când, pe teritoriul actual al Ucrainei, lua ființă Rusia Kieveană, primul stat al slavilor răsăriteni.
Rusia Kieveană, rădăcina comună
După spulberarea Rusiei Kievene sub tăvălugul mongol din 1240, Marele Ducat al Lituaniei și-a extins teritoriul asupra bazinului Niprului, până la Marea Neagră. Între 1386 și 1569, teritoriul actualei Ucraine a făcut parte din Uniunea polono-lituaniană, sub coroana Jagellonilor. Din cauza amenințării Rusiei, cele două state au încheiat Uniunea de la Lublin, în 1569. Acest stat a dăinuit până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când cele trei împărțiri succesive ale Poloniei au extins stăpânirea rusă asupra teritoriilor ucrainene. Excepție au făcut Galiția și Bucovina, intrate sub dominație habsburgică, în aceste regiuni influența austriacă punându-și amprenta asupra mentalității locuitorilor și a gradului de dezvoltare.
În vremea stăpânirii poloneze, prin Uniunea de la Brest, din 1596, luase ființă Biserica Greco-catolică ucraineană, în încercarea de a-i scoate pe supușii ortodocși ai coroanei catolice de sub influența Patriarhiei Moscovei. În aceste condiții, numeroși ruteni ortodocși s-au mutat din vest, alăturându-se cazacilor de pe Nipru. La fel, de-a lungul vremii, și răzvrătiții împotriva feudalilor polonezi.
Eroismul cazac, la răscruce de imperii
Cazacii au scris cea mai glorioasă pagină a istoriei Ucrainei, care-și revendică identitatea din lupta lor pentru libertate. Prinși între absolutismul țarist, regii polonezi și ofensiva tătaro-otomană, cazacii au reușit să-și păstreze câteva secole autonomia, culminând cu crearea Hatmanatului cazac în 1649, în urma răscoalei conduse de Bogdan Hmelnitki împotriva puterii polono-lituaniene. El e considerat părintele națiunii ucrainene, deși a fost criticat, de-a lungul vremii, pentru opțiunea sa finală în favoarea alianței cu rușii. În 1654, Hmelnitki a fost nevoit să se plaseze sub suzeranitatea Rusiei. După moartea lui, pentru a-și păstra libertățile, cazacii au încercat să treacă sub suzeranitatea poloneză. Au sfârșit prin a fi împărțiți în 1667 de cele două mari puteri, linia de demarcație fiind Niprul. O falie care durează până azi în conștiința ucraineană.
Blamat de polonezi pentru că a pus capăt epocii de aur a regatului lor și a marcat debutul declinului acestuia, Hmelnitki e considerat erou național de ruși, fiindcă a adus Ucraina în „uniunea eternă” a tuturor Rusiilor: Rusia Mare, Rusia Mică și Rusia Albă, viziune întemeiata pe pretenția Moscovei de moștenitoare a Rusiei Kievene și a teritoriilor acesteia.
La începutul veacului al XVIII-lea, Ivan Mazepa a condus o încercare de restaurare a statului cazac, aliindu-se cu Suedia, care încerca să-și extindă influența în zonă. Au fost învinși la Poltava, în 1709, de ruși, care au mai îngăduit, apoi, câteva decenii existența doar simbolică a hatmanatului. Au fost, mai târziu, între 1917 si 1920, tentative de obținere a independenței, lichidate în contextul războiului civil și al ascensiunii bolșevice.
Continuarea pe HISTORIA.RO.
