În primul rând, să nu le reteze aripile. Foarte mulţi părinţi care au avut o viaţă de lipsuri au ajuns la maturitate având convingerea că nu li se cuvine mai mult. Prin urmare, ajung să-şi înveţe copiii că fericirea adusă de împlinirea profesională este un deziderat pentru cei cu noroc.
Uită, însă, zicala potrivit căreia norocul şi-l face omul. Îşi îndrumă copiii spre şcoli mai slabe, meserii care nu presupun un efort intelectual sau ambiţie. Când sunt întrebaţi de copii dacă nu pot cuteza mai sus, le răspund că nu pentru ei. Dar nu de puţine ori, printre copii se află inteligenţe rare, cu dorinţă de bine care sare din medie şi vise de a ajunge în cele mai înalte sfere ale societăţii, dar aceste instincte le sunt reprimate.
Natura îşi cere însă mereu drepturile, deci aceşti copii, dacă nu sunt descoperiţi de dascăli sau organizaţii nonguvernamentale în căutarea de talente, vor deveni nişte adulţi frustraţi. În funcţie de gradul de sensibilitate, copiii se pot transforma chiar în depresivi cu acte, ceea ce le pune în faţă o viaţă de neîmpliniri.
Desigur că în decursul dezvoltării personalităţii, un adolescent sau un tânăr poate ajunge la un moment dat să-şi ia propriile decizii şi să-şi dezlege lanţurile. Aceste cazuri sunt, însă, rarissime. În majoritatea, dezvoltarea personală se bazează pe învăţare, pe repetiţie, pe bazele puse în primii ani din viaţă.
Încetaţi, aşadar, să-i frângeţi aripile! Învăţaţi-l că sămânţa din imaginaţie, care este nelimitată, unde totul este posibil, poate rodi în realitatea materială! Citiţi-i poveşti, nu neglijaţi acest aspect! Se va obişnui cu ideea că munca, lupta, dăruirea şi adevărul sparg toate barierele.
Dimpotrivă, dacă va şti că destinul său este la coada vacii, cu greu se va strădui să-l schimbe. Iar vestea proastă este că se va refugia în ocupaţii care-i vor distruge pe cei din jur. În jumătate din cazuri, în alcool. Iar aceasta este o boală greu de vindecat.
