În secolul al XIX, Legiuirea Caragea, primul cod de legi al Tării Româneşti fiind promulgat în anul 1818 și aflat în vigoare până în 1965, sancționa nefecioria femeii, iar soțul ofensat de acest lucru putea să ceară divorțul.
În perioada interbelică, cel puțin la nivel retoric, prototipul miresei era reprezentat de tânăra femeie inocent, însă așteptările nu erau la fel de exigente și în cazul mirelui. Deși relațiile intime începute înaintea căsătoriei erau blamate în continuare, puritatea femeii nu era privită la fel peste tot.
Virginitatea femeilor în momentul căsătoriei este strâns legată de valorile tradiționale. România interbelică nu era o societate tradițională omogenă, fiind mari diferențe între mediul urban și cel rural. Experiența Primului Război Mondial a condus la o raportare diferită față de morala tradițională. Apropierea dintre surorile de caritate și soldații răniți în spitale a condus la numeroase acuzații de imoralitate la adresa infirmierelor. După război, prezența tot mai accentuată a femeilor în spațiul public a slăbit tabuurile morale.
Nici în mediul rural morala tradițională nu era atât de puternică, după cum demonstrează cercetările conduse de Dimitrie Gusti în satul Cornova din Basarabia, în 1931. O țărancă de 26 de ani din localitate le-a povestit sociologilor de la București cum se desfășurau relațiile dintre tineri:
"Trăiesc fetele, cam tăte cu flăcăi de pe aici, că dacă n-or avea ibovnic, cum să se mărite? ... Apoi merg ibovnicii la ele acasă; știu și părinții, că dacă n-or știe apoi cum să trăiască ei? ... Părinții știu că fata trăiește cu flăcăul și nu zic nimic, dacă se potrivesc, la toamnă se ia, da când flăcăul lasă fata cu copchil, atunci o bat. Flăcăii merg la fete acasă, sa fetele nu merg la flăcăi... Satul când știe, apoi le spune să se ieie, și toamna, când ajung, fac nunta".
Sursa: historia.ro
