”Mă întristează nespus să văd atâția români în care s-a așezat și huzurește ura.
Ura aceasta nu este o abstracție despre care scrii cărți cu ample note de subsol, teoretizări abile, suport pentru analize sociologice. Este un sentiment mai adânc, mai complex, ale cărui rădăcini ar trebui căutate în altă parte decât în biografia urâtorilor, deși nu poți să nu te întrebi de unde vin asemenea oameni, din ce familii, cine i-a format, cum de au crescut atât de strâmb. Și cum de simt nevoia să-și afișeze pe piept care un portret de dac, care tricolorul, o propoziție din Petre Țuțea sau din Octavian Paler, icoane ori trandafiri.
Știm că facebook’ul – instrument de comunicare (tot mai rar de comuniune) – este o cutie de rezonanță, iar a-ți cultiva mica grădină (când, în orice ceas al zilei și al nopții, ea este sălbatic cotropită de obscenități, de rânjete, de insulte și – în ce mă privește – de Pauker, Paucăr, Paucher) devine tot mai cronofag, laborios. Plivești buruienile, le dai la o parte o vreme, dar ele apar și apar, de niciunde. Am studiat fenomenul trollilor, am citit studii despre fabricile intoxicării, i-am ascultat pe cei ce ne explicau savant că „suntem în democrație“ și avem „datoria“ de a-i accepta și pe nefericiții agramați care ne insultă.
Dar impasul în fața urii a rămas același, ca un pumnal în creier”, a scris filosoful pe Facebook.
Mihai Șora admite că nu are ”soluții magice care să îmblânzească încrâncenarea omenească”, dar le recomandă tinerilor să gândească înainte de a insulta și promite că va continua să spună ce crede, ce îl frământă, ce citește și ce învață.
”Nu am soluții magice, ecuații care să îmblânzească încrâncenarea omenească, să-i facă pe tinerii români cutezători să gândească înainte de a scrijeli, negru pe alb, o insultă.
Atât cât voi putea – ore, zile, săptămâni – voi continua să spun aici ce cred, ce mă frământă, ce citesc și învăț”, a mai scris filosoful.
