Despre importanța micului pentru români vorbește și Barbu Lăzăreanu într-un text publicat în Cu privire la meșteșugarii cuvintelor. Cât de românesc este micul? "Nu e un produs al solului național întreg, ci este un sol al oastei alimentare muntenești; credem chiar că numai al celei bucureștene. Românii de peste munți nu l-au cunoscut până după război", scrie acesta.
Despre importanța micului pentru români vorbește și Barbu Lăzăreanu într-un text publicat în Cu privire la meșteșugarii cuvintelor.
"Ca fumul jertfei cele dintîi născute ale oilor lui Avel și din grăsimea lor, daruri spre cari a căutat Dumnezeu, se urcă în văzduhul nopților de vară, coloanele cu miros de mititei.
"Mititelul – mânca-l-ar maica" (cum îl alintă periferiencele) este un produs al întregii Dacii Traiane? Așa s-ar părea că e dacă ar fi credem ceea ce susținea în 1884 Grigore M. Jipescu în Reurile (adică relele) orașeloru: "Bătăușu... cu nasu înțesat de mirosul vinului ș-a pelinului, cu gura duhăită de cimbrul mititeilor naționali".
Or, nu e un produs al solului național întreg, ci este un sol al oastei alimentare muntenești; credem chiar că numai al celei bucureștene. Românii de peste munți nu l-au cunoscut până după război.
Eroul lui Alex Lupeanu – Melin „vestitul Niță Zdrenghea zis și Vârtop conțîliu comunal în curmătură”, - după ce fusese în delegație la domnul „ministru ăl de-i peste agraru” ș-a izbândit – s-au încurcat el cu „nenea Achim de-su biserică” cu "părintele Duman” și alții „într-o crîșmuliță lîngă pîrîul Dâmboviței”: „Urîtă apă (Dîmbovița). Da era bună țuica la dugheana de lîngă pod. Meșter grecu! Știa și cum să te cuprindă. Noi ciorecarii am hăsăluit din străiți. Părintele a poftit niște cîrnăței, d-ăia tăvăliți pe jăratec. Grecu le zicea: mititei. De mititei erau chiar mititei, să-i înghiți dintr-o îmbucătură. Da spunea părintele că au lunecuș bun. Și că grozav te taie setea după ei...”
Cât despre sași, am avut în 1929, toate "anevoințele" din lume că să lămuresc pe unul dintre ei, cu ajutorul Bratwuerstchen ohne Haut. Mi-a spus, în cele din urmă, că e pe deplin lămurit: că mititelul este un frankfurter despielițat!
Dacă nu e într-adevăr un produs al bucătăriei (sau al grataragiei) capitalei, prin urmare e însă eminamente bucureștean. L-a botezat N. T. Orășanu, directorul Nichipercei și al Cozii dracului.
Oarecare lămuriri în această privință se pot găsi într-un foileton al lui I. Gorun publicat în Adevărul și în cărticica scoasă de fostul președinte al Camerei de Comerț din București, sub titlu cam lung, Amintiri din trecutul negustoresc, industrial al profesiunilor libere și meseriilor din România de dincoace de Milcov. Dimitri Hagi Theodoreaky, vorbind despre Iordachi din Covaci și despre bucătăria-i românească mult căutată de cărturarii și scriitorii de pe vremuri, amintește de faptul cum Orășanu „schimba acolo lista de bucate, dând nume diverselor consumațiuni pe care chelnerii erau obligați a le învăța”...
Din cele pe care le țin minte, apei i se spunea o naturală, țuicii o idee; un ardeiaș un focos; mititei la cârnați mărunțiți; patricieni celor cu piele; o baterie cu lustru, vin cu borvis la gheață; un taifas, o cafea turcească; un Marghiloman, o cafea cu rom; scobitoare, o baionetă și cîte altele pe care le-am uitat. Băiatul, luînd comanda la masă, striga în gura mare bucătarului sau chelnerului pentru executare. Se știe că mititelul derivă de la mic. Acest lucru a fost adevărat odinioară. Întâi fu adjectivul, apoi diminutivul său. Astăzi, însă, în vocabularul „grătarelor” bucureștene, mic derivă de la mititel. Astfel am auzit o comandă făcută de glasul argintiu – clinchet de zurgălău – al unui pici consumator: -Nea Matei, dă-mi și mie doi mici!"
Text apărut în Cu privire la meșteșugarii cuvintelor (București: Minerva, 1975).
