Gușă: Sunt mulți oameni din diaspora care regretă că nu pot să își valorifice ideile pentru România

Octavian Hoandră: Fiind în locul în care altădată el se plimba printre bănci, m-am gândit să îi mai smulgem câteva dintre premoniții, prietenului și colegului meu, Cozmin Gușă. De când nu ai mai fost în aula magna? (n.r. a Universității Babeș Bolyai)

Cosmin Gușă: Aici mă emoționez tot timpul. Dacă trec pe lângă Universitate, câteodată mai intru, așa, când alerg dimineață, sunt în Cluj, mai beau apă, mai intru pe niște coridoare și după-aceea plec. Ce să mai zic, asta era ceva inacesibil pentru mine atunci când eram student, mai audiam prelegerile unor celebrități internaționale, începuseră să vină deja la începutul anilor 90, era imediat 91, 92, 93, 94. Bine, nu mă simt rău, dar mă simt puțin emoționat pentru că.. nu neaparat din cauza vremurilor, apropos de ce tineri eram odată, dar... Mă țin încă tânăr. Vezi, momentele astea din viață în care îți folosești ambiția și mintea, ele te marchează, iar eu, în facultate, pe lângă toate distracțiile care erau la ordinea zilei, în vremurile alea tocmai scăpaserăm din comunism, mi-am  folosit și mintea și inspirația până la transpirație. Adică atât erau de pasionante, și eu mă simțeam atât de pasionat de cursuri și de descoperirea adevărului din spatele evenimentelor, încât gândeai până la transpirație, și nu eram doar eu, a fost o generație de excepție și mai mari și mai mici decât mine, era un cerc, așa de pasionați și discutând pe probleme științifice, de la fizică până la matematici sau, mă rog, mecanică cuantică ulterior sau fizica corpului solid, supraconductibilitate. Ajungeam la acea plăcere a efortului gândirii. Sigur, ca mine au fost, sute, mii, cel puțin la Universitatea Babeș Bolyai și probabil că în toată România. Din nefericire o mare proporție din aceste mii de tineri care erau foarte bine pregătiți din punct de vedere profesional au plecat și nu mai contribuie cu expertiza lor, la domeniul lor de excelență pe care au dobândit-o, fie că e vorba de fizică sau de orice altceva și sunt în afară. Și eu mi-am trădat meseria, din păcate. Nu am apucat să profesez, viața m-a purtat înspre alte domenii.

Octavian Hoandră: Cum gândeai tu ca absolvent? Ai fost șeful promoției, erai încrederea tuturor profesorilor că vei face vreo invenție.

C.G. Mulți dintre colegii mei închideau ochii și vedeau dedesubturile materiei, adică, vedeau dincolo de după. Doar forța gândirii te poate face să reușești așa ceva. Acum mi se pare mai complicat, atunci nu mi se părea atât de complicat, am avut niște profesori bine pregătiți, discuțiile cu ei erau o plăcere. Continuam discuțiile și la o bere după cursuri și tot despre asta vorbeam. Probabil că pe unii i-am dezamăgit că am părăsit domeniul, dar nu am avut ce face și eram la rândul meu dezamăgit. Am avut o dezamăgire personală legată de o bursă pentru masterat și doctorat, pe care eu o obținusem prin eforturile mele în Statele Unite, la University of Delawar. Nu era cea mai bună universitate, dar pentru mine atunci era pentru că puteam să plec și era și o salvare din punct de vedere material. Nu pot să zic că eram chiar sărac, dar eram sărac și aveam nevoie de bursa aia. În final a fost dată altcuiva și am avut o dezamăgire și nu am mai vrut să parcurg domeniul fizicii. Nu eram pregătit doar pentru cercetare, eram pregătit și ca să fiu profesor și îmi plăcea, mă apucasem deja să predau din calitatea de student la două licee. Era posibil pe atunci să faci asta, la două licee din Cluj, și îmi plăcea să le predau elevilor, le explicam. Bine, câștigam și ceva bănuți.

Octavian Hoandră: Ai șarm. Și în grupurile în care ne adunăm, tu întotdeauna captezi.

C.G. E talentul pedagogic, pe care eu l-am moștenit de la mama. A fost învățătoare bine cotată acolo, la noi, la Câmpia Turzii, chiar dacă era drastică, avea talent ca învățătoare. După aceea am încercat de la fiecare învățător sau profesor al meu să iau câte ceva. Și acum țin minte toți profesorii mei, care m-au marcat. Mie îmi plac foarte mult copiii sau tinerii. Și acum mă preocupă mult. Inclusiv pe copiii aștia noi de la judo îi iau pe fiecare la discuții și îmi face plăcere să intru în discuție cu ei și să îi canalizez așa într-un fel, pentru că și eu am fost, la rândul meu, ajutat de către profesori. Eu le sunt recunoscător și acum profesorilor mei. Este o datorie a unui intelectual să încerce acest act constructiv de prozelitism, nu neaparat în a-ți impune ideile, dar a-i ghidona pe cei mai tineri în baza lecturilor și a experienței în plus pe care o ai, să poată să mai ardă niște etape.

Un tânăr poate să ardă niște etape doar dacă te acceptă ca mentor. Mentorship-ul asta e o chestie care mie îmi provoacă mare satisfacție. El lipsește din societatea românească, pentru că din societatea românească a dispărut foarte mult, generozitatea. Noi am suferit foarte mult după 1989 pentru că mulți intelectuali care erau calificați din punct de vedere profesional, nu au fost și generoși.

Sunt partidele politice unde nimeni nu promovează aproape pe nimeni pe merit, unde unul chiar dacă are 70 de ani, tot el vrea să fie șef sau dacă promovează pe cineva, promovează pe unul care este doar ascultător, nu și foarte inteligent sau să nu îl contrazică niciodată că atunci e bai. Societatea suferă și valorile nu mai pot să iasă la suprafață sau se închistează și nu mai pot să evolueze. Asta e și motivul pentru care foarte mulți oameni au plecat din România.

Sunt foarte mulți oameni din diaspora care regretă că nu pot să își valorifice ideile pentru România. Cred că cel mai important capital pe care l-am pierdut este cel intelectual.