DOLIU în România: a murit un important om de cultură. Avea 61 de ani

Foarte apreciat în mediile literare, dar din fire modest, a fost un mare scriitor discret, prea puțin cunoscut publicului mai larg.

Se născuse pe 13 februarie 1955. Stabilit în Cluj din anii studenției, format ca scriitor în jurul revistei „Echinox”, Mihai Dragolea s-a afirmat ca unul dintre cei mai valoroși tineri critici și eseiști ai grupării, activ în întreaga presă culturală națională, mai ales în cea transilvăneană. După 1990 devine redactor de emisiuni culturale la TVR Cluj și va preda timp de cîțiva ani cursuri la secția de jurnalism a Universității. Publică două volume de critică: „În exercițiul ficțiunii. Eseu despre Școala de la Tîrgoviște” (1992; reeditată în 2006) și „Arhiva de goluri și plinuri. Literatura fragmentară” (1998). Numeroasele sale cronici, mici eseuri, articole despre literatura postbelică, pînă la cea de ultimă oră, au rămas risipite în reviste, scrie Mediafax.

Către sfîrșitul anilor ’90 se produce cotitura: nu va mai scrie decît ocazional texte critice, devenind dintr-o dată prozator, prozator de mare calibru, autor al unui impresionant șir de cărți: „Călătorii spre muchia de cuțit” (proză scurtă, 1999), „De departe spre aproape” (roman, 2001), „Colecția de mirări” (proză scurtă, 2005), „Funcționar la singurătăți sau Contabilul de imagini” (proză scurtă, 2007), „Epiderma de bazalt. Colecția de mirări 2” (proză scurtă, 2011), „Proces de creponare cu păianjeni, zmeură, ceață” (roman, 2013). Formidabil observator al lumii din jur, al oamenilor și al împrejurărilor vesel-triste în care ne trăim viețile, „colecționar” de personaje și de situații, fin psiholog și sarcastic caracterolog, contemplator – în fond – plin de înțelegere față de carnavalescul tragic al existenței, cu o atitudine – în ultimă instanță – de filozof și de moralist, Mihai Dragolea lasă în urmă o operă de prozator de clasă. Rămîne să-l recitim și să-l așezăm la locul meritat în istoria noastră literară.

A fost și un om special, de rarissimă calitate. Și o „prezență” aparte, imediat remarcabilă. Mic de statură, figură foarte expresivă, față rotundă, ochi mari, cu priviri cînd „mirate”, jucat-uimite, cînd atașante, de o tandră franchețe, în rest ghidușe, cu un aer parcă veșnic glumeț, cînd nu trist-glumeț. Nu era genul „magnetic”, care să atragă din start atenția, însă lumea se întorcea pînă la urmă către el, savurîndu-i istorioarele eroi-comico-satirice, mereu pline de miez. Mare povestitor în viață ca și-n scris.

Pe dedesubt – un mare sentimental și un om de o moralitate ireproșabilă. A crezut în cinste, în prietenie. Prețuia fidelitatea, căci, ca puțini alții, atît de puțini, era un om funciarmente incapabil de trădări. Răsplătea – în schimb – împărătește prietenia, prietenia adevărată: și-o oferea pe a lui, necondiționat, adăugînd o solidaritate fără fisuri.

Se retrăsese în ultimii ani la Petroșani, întristat de nedreptăți, aruncat în șomaj după desființarea intempestivă a studioului clujean al Televiziunii publice, pentru care realizase sute de emisiuni, sute de interviuri cu scriitori, artiști, intelectuali proeminenți din oraș, din Ardeal, din țară și din străinătate (parte „conversațională” a operei sale: de avut în vedere și de păstrat – video și în transcriere – pe suporturi electronice și în cărți). Făcea drumuri periodice, cu mici treburi, spre Cluj, mai rar și spre București, Oradea, Bistrița și pe unde mai era invitat, de obicei la conclavuri literare. Se ducea mereu la Romos, satul tatălui, unde tot meșterea la casa veche a familiei, despre care vine vorba și în „Procesul de creponare...”, ultimul roman al său antum.