Din punct de vedere liturgic, putem spune că această tradiție, a umblatului cu icoana, este un fel de slujbă în afară zidurilor bisericii. Este o slujbă săvârșită pe ulițe și pe străduțe, prin curți și prin case, pe la ferestre și pe la uși, potrivit CrestinOrtodox.ro.
Precum odinioară făcea crainicul, părintele se străduiește a anuta în tot locul și pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, rămânând însă Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arată vrednic de o asemenea mare vestire.
Umblatul cu icoana pentru a vesti Nașterea Domnului este o rânduială foarte veche, urmele ei pierzându-se în anii de început ai erei creștine. Astfel, această tradiție ne apare încă din primele secole ale creștinismului, încă de pe când sărbătoarea Nașterii Domnului și cea a Bobotezei se sărbătoreau împreună, în ziua de 6 ianuarie.
Sărbătoarea Epifaniei (a Arătării Domnului), cum erau numite cele două mari praznice, s-a sărbătorit astfel până în anul 379, când cele două mari sărbători s-au separat în două zile diferite. Din anul 379, Crăciunul a început a se sărbători la data de 25 decembrie, umblatul cu icoană fiind încă de atunci ceva binecunoscut.
Fiecare preot vestește Nașterea Domnului în parohia lui. Astfel, în funcție de mărimea parohiei, preotul poate începe să umble cu icoana mai devreme sau mai târziu. La sate, această vestire se petrece în chiar ajunul Crăciunului, ori cu vreo două zile mai înainte. În schimb, la orașe, unde parohiile sunt mai mari și credincioșii mai numeroși, preoții pot începe chiar cu câteva zile bune mai devreme.
Preotul își pune doar epitrahilul (dintre veștmintele liturgice), iar în mână poartă icoana Nașterii Mântuitorului, arată sursa citata. Împreună cu un dascăl, care îl însoțește, și cu credincioșii la care se oprește, preotul cântă Troparul Nașterii Domnului, dând celor de față spre sărutare, rând pe rând, icoană Nașterii Domnului.
