Lumânarea este un simbol. Ea simbolizează lumina adevărului și sfințeniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, și asemenea Lui trebuie să fie și viața creștină.
Lumânările sunt nelipsite de la marile slujbe-evenimente din viața omului: botez, cununie, moarte.
La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină și prin botez se face fiu al luminii lui Hristos.
La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le țin nașii în spatele mirilor ce se logodesc și se cunună, ca ele să lumineze calea vieții și ca încredințare că își vor ține legământul de a fi uniți toată viața.
La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna răposatului spre a-i fi călăuză pe drumul de veci.
Lumânarea se aprinde și atunci când credinciosul se împărtășește, prin aceasta mărturisind că este fiu al luminii lui Hristos.
Lumânarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină prin ardere de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii noastre și a desăvârșirii. Ca și semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn al creștinului. Ea arată esența credinței noastre, aceea că nu exista altă cale de împlinire, de mântuire, decât cea a jertfei. Jertfa se află la temelia vieții, nimic nu se poate realiza decât prin jertfa de sine. Ca și lumânarea, omul se poate și el transforma în lumină, se poate îndumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumânarea este jertfă curată pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea însoțim rugăciunile noastre pentru cei vii ca și pentru cei morți de aprinderea lumânărilor în biserică, la mormintele celor dragi sau în casele noastre.
