Iunie 1948. Ministerul Artelor și Informațiilor scoate de sub tipar broșura Publicații interzise până la 1 mai 1948. De uz intern, volumul cuprinde toate titlurile de cărți interzise după 23 august 1944: 8.000 de titluri, cărora urmau să se adauge, prin Suplimente publicate în perioada următoare, încă 2.000. E momentul de apogeu al unei campanii unice în Istoria României: Cea de prigonire a Cuvântului scris. Debutul acestei campanii trebuie căutat în măsurile luate după 23 august 1944 de autoritățile românești sub diktatul trupelor sovietice de ocupație pentru scoaterea din circulație a numeroase publicații periodice și neperiodice pe motiv că au în conținutul lor idei fasciste sau dăunătoare bunelor relații cu Națiunile Unite (a se înțelege URSS).
Monitorul Oficial (Partea I) nr. 102, din 4 mai 1945, apare în paginile sale cu Decretul-Legenr. 364, dat la 2 mai 1945 de Regele Mihai (până în decembrie 1946, când își va deschide lucrările Parlamentul ales în 19 noiembrie 1946, Legile vor fi emise sub formă de Decret-Lege de Regele Mihai I) „pentru retragerea unor anumite publicații periodice și neperiodice, reproduceri grafice și plastice, filme, discuri, medalii și insigne metalice“.
Istoricii perioadei imediat postbelice înscriu în tabelele cronologice, drept date cruciale pentru evoluția țării către dictatura comunistă, multe momente din anii 1944-1945: 23 august 1944 (Lovitura de Stat), 6 martie 1945 (instalarea Guvernului dr. Petru Groza), 19 noiembrie 1946 (alegerile parlamentare fraudate), 30 decembrie 1947 (abdicarea Regelui). Nici unul nu s-a gândit să treacă, drept moment capital în procesul de instaurare a dictaturii comuniste, ziua de 4 mai 1945, când apare în „Monitorul Oficial“ Decretul-Lege nr. 364. Titlul nu ne spune mare lucru despre conținutul Documentului. Ne spune, în schimb, „Expunerea de motive“, cuprinsă în „Raportul către Rege“al lui Petre Constantinescu-Iași, ministrul Propagandei în Guvernul Petru Groza. Decretul-Lege nr. 364 e justificat prin necesitatea de a da o reglementare juridică aplicării în practică a articolului 16 al Convenției de Armistițiu.
Publicată în Monitorul Oficial (Partea I) nr. 219 din 22 septembrie 1944, Convenția de Armistițiu stipula prin Articolul 16: „Tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de TFF, poștă, telegraf și telefon vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic)“.
Din punct de vedere strict juridic, Articolul 16 instituia pe teritoriul României cenzura militară specifică unei perioade de beligeranță. România, care întorsese armele, se afla în plin război împotriva Germaniei, alături de Uniunea Sovietică. Era de așteptat ca tipărirea și punerea în circulație a publicațiilor și cărților, precum și desfășurarea spectacolelor de teatru și a filmelor pe teritoriul României, să se facă în acord cu înaltul Comandament sovietic.
O șmecherie tipic rusească
În realitate însă, după cum ne arată documentele epocii, înaltul Comandament Militar Sovietic era cel care aplica cenzura pe teritoriul nostru, fără ca autoritățile românești să aibă un cuvânt de spus. Printr-o șiretenie tipic rusească, măsurile treceau ca fiind luate de autoritățile românești. Așa s-a întâmplat și cu interpretarea Articolului 16 al Convenției de Armistițiu. Dată fiind suspiciunea stalinistă față de Cuvântul tipărit, articolul e interpretat nu numai ca temei pentru instituirea unei cenzuri stricte a tot ce se publica la momentul respectiv, dar și ca o obligație de a scoate din librării, din edituri, din biblioteci și din depozitele editurilor toate tipăriturile suspectate că ar putea dăuna „bunelor relații cu URSS“.
Continuarea pe historia.ro
