Între 3 august 1914 și 17 august 1916, România trece prin ceea ce Istorii numesc anii Neutralității. În această perioadă, Ionel Brătianu, premierul României, negociază la sânge cu Antanta condițiile intrării noastre în Război. Bătălia cu Aliații e însă infinit mai mică decât bătălia cu forțele interne – partide, presă, cetățeni – pentru a păstra țara atât cât trebuie în neutralitate. Câștigată de Ionel Brătianu, formidabila bătălie a Neutralității a avut în premierul român un geniu. Geniul de a aștepta.
17 august 1916, ora 11, la Vintilă Brătianu acasă.
Ionel Brătianu, primul ministru al României, i-a convocat aici pe ambasadorii Antantei pentru a semna intrarea României în Război. Obișnuit, primea diplomații la el acasă. Optează acum pentru locuința unchiului său, de teama spionilor nemți și austro-ungari, destul de mulți la București, gata să transmită la Berlin și Viena că dezastrul pentru Puterile Centrale s-a produs: România a pus capăt neutralității, în favoarea Antantei!
Până atunci Ionel Brătianu jucase strălucit teatrul omului indecis în privința taberei cu care urma să se alieze România. În timp ce negocia dur cu Antanta, el liniștea Puterile Centrale cu jurământul neutralității. Abil, stimula manifestațiile antantofile din București, pentru a-i convinge pe reprezentanții Austro-Ungariei și Germaniei cât de greu îi era să rămână neutru. Lăsa să se scurgă către ambasadorii Antantei informații despre presiunea exercitată de adepții neutralității absolute (P.P. Carp) sau ai intrării alături de Puterile Centrale. Ținea să facă și mai de preț atragerea României, deși se convinsese de mult că doar Antanta garanta împlinirea idealului național.
La momentul din 17 august 1916 participă și I.G. Duca, ministrul Culturii și Instrucțiunii în guvernul Brătianu. Primește acest dar, de a fi prezent la un moment de răscruce din istoria națională, pentru că-l ajutase pe șeful său la redactarea unora dintre paragrafele documentelor. Mai târziu, I.G. Duca va povesti în Memorii despre cum s-a desfășurat acel moment de seamă. Nu numai orator, dar și scriitor, autorul reușește să ne transmită peste ani emoția sa de a trăi nemijlocit clipa astrală a unei țări. Iată cum își amintește el iscălirea documentelor: Convenția politică și Convenția militară.
Reprezentanții Angliei, Franței și Italiei, semnaseră deja. Mai rămăseseră (dinadins) să iscălească trimisul Rusiei (cu puterea de la Răsărit nu se negociase) și Ionel Brătianu:
„Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă și un condei destinat a fi păstrat în amintirea acestei scene istorice. Poklevski, emoționat și el, în mijlocul unei tăceri pline de solemnitate, a iscălit cel dintâi, rând pe rând, cele cinci exemplare. Brătianu, cel din urmă, a luat tocul și prin iscălitura lui a legat soarta neamului românesc de soarta Aliaților, semnând astfel actul însuși de naștere a unității noastre naționale. Deasupra mesei, privind drept în față pe acei ce iscăleau, stătea atârnat în perete chipul lui Ionel Brătianu cel bătrân. Făuritorul independenței României Mici părea că privește cum urmașii săi zămisleau România Mare. Ai fi zis că spiritul său plutește peste noi toți în acele clipe mișcătoare“. (I.G. Duca, Memorii, vol. II, Editura Helicon, Timișoara, 1993, pag. 145)
Înainte de semnare, I.G. Duca dăduse citire Documentelor. Potrivit amintirilor sale, „După ce-am terminat cetirea, Poklevski (ambasadorul Rusiei n.n.) s-a întors către mine și mi-a spus: «Ca român poți fi fericit de ceea ce a obținut d. Brătianu de la noi»“. (Op. cit., pag. 144)
Cum îi aburește pe toți Ionel Brătianu
La ce se referă ambasadorul Rusiei, unul dintre cei mai bogați oameni ai Imperiului, rămas în România, în exil, după lovitura bolșevică? Nu la condițiile mai mult decât bune obținute de noi în schimbul intrării în război de partea Antantei, deși și acestea contau.
El se referă la altceva, mult mai important, și care a dus, în cele din urmă, la Marea Unire: la forța lui Ionel Brătianu de a negocia.
Documentele prevedeau garantarea de către Marile Puteri a României Mari, dar și sprijin militar în clipa trecerii Carpaților. Că, ulterior, intervenția Americii a făcut Tratatele fără rost, că niciuna dintre prevederile Convenției militare nu s-a îndeplinit, e o altă poveste. Trimisul Majestății Sale Imperiale face vorbire de nemaipomenita bătălie dusă de Ionel Brătianu în anii neutralității pentru a smulge de la Antantă cât mai mult și cât mai sigur. Chiar din momentul neutralității declarate, Ionel Brătianu optase. Interesul național impunea participarea țării noastre alături de Antantă. Puterile Centrale nici nu voiau s-audă de reîntregirea României. Austro-Ungaria avea interes fățiș în păstrarea Ardealului. Austria, deși nu-i avea la inimă pe unguri, era prea slabă în cadrul Dualismului pentru a-și permite asprimi față de Ungaria. Germania, căreia îi era indiferentă soarta Ardealului, n-avea niciun chef să se certe cu Austro-Ungaria. Antanta, în schimb, garanta revenirea teritoriului de peste Carpați la Patria Mamă. De Basarabia nici nu putea fi vorba. Rusia nu anunța prin nimic prăbușirea de doar peste câțiva ani. Așadar, alegerea strategică fusese făcută. În vremurile de azi, un altul s-ar fi aruncat bezmetic în brațele Antantei, fericit că-i luat în seamă de Cei Mari. Nu e cazul lui Ionel Brătianu. Cel mai mare inginer din istoria modernă a României decide să negocieze la sânge intrarea României în război. Timp de doi ani – între 1914 și 1916 – el duce tratative cu Puterile Antantei, cu Rusia, îndeosebi, pentru a obține cât mai mult.
Continuarea pe historia.ro
