Revista "The One" a realizat un interviu cu SIMONA HALEP, ce a fost preluat de Prosport. THE ONE 10 YEARS OF INSPIRATION a premiat-o la secțiunea Spirit de Învingător pe Simona Halep, finalistă în acest an la Roland Garros și semifinalistă la Wimbledon, și protagonsită a unui interviu complex pe care pubicația l-a realizat exact acum un an.
Cum a început totul
"Tatăl meu a făcut fotbal, a fost selecționat și la Farul din câte știu, dar pe vremea aceea, din câte am înțeles eu, părinții lui se temeau să nu fie accidentat.Nu a fost să fie pentru el, iar apoi și-a dorit ca unul dintre copiii lui să facă sport.
A încercat cu fratele meu, mai mare decât mine cu cinci ani, dar nu a funcționat. La mine, tata a văzut seriozitatea și dorința de a face performanță și a mers până sus, a investit aproape tot în mine, dar în timp a meritat. Am început să merg la tenis datorită familiei.
Mă duceam cu mama să-l luăm pe fratele meu de la antrenamente, și într-o zi am pus și eu mâna pe rachetă, îmi plăcea cum sare mingea, iar antrenorul Ioan Stan a zis că ar trebui să fac și eu tenis, pentru că lovesc bine. Aveam 4 ani și jumătate. Eu am vorbit mai greu și la vârsta aia nu vorbeam românește prea bine. Eram obișnuită mai mult cu aromâna. Și acum, în familia mea se vorbește tot timpul aromâna.
Treptat tenisul a început să facă parte din viața mea. Apoi a devenit tot ce conta. Nici la grădiniță nu m-am dus. Nu am fost o fetiță normală, să zic așa, am fost mai băiețoasă, mai cu sportul. Școala generală am făcut-o la „Gheorghe Țițeica”, apoi am mers la Liceul Sportiv și la Facultatea de Educație Fizică, la Constanța. Tot în 2013 am terminat și facultatea. Dar nu mă tentează să antrenez sau să fiu profesor, deși nu știi cum va fi viața. În principiu, nu aș mai vrea să rămân în sport după tenis, dar poate o să-mi schimb părerea. Acum, când călătoresc foarte mult, îmi place să spun că, după ce-mi voi încheia cariera de jucătoare, vreau să-mi fac o familie și să stau cu copiii".
Shopping în viteză
"De cele mai multe ori, nu am timp să vizitez orașele în care joc. Mă relaxez la o plimbare, la un mall, întotdeauna îmi fac timp să merg la magazine. Nu exagerez cu hainele, dar îmi cumpăr tot ce-mi place, deși nu îmi iau piese foarte scumpe. Cumpăr, dar fără să exagerez".
Nu există doar victorii
"Fiecare înfrângere te demoralizează, te întristează. În ultima perioadă, într-adevăr, am avut mai puține, însă am încercat să învăț din fiecare. Întotdeauna sufăr pentru o înfrângere, așa sunt eu. Mă bucur foarte mult de victorii și sufăr foarte tare pentru înfrângeri".
Gustul victoriei
„Pe la 14 sau 15 ani, m-am hotărât să ajung jucătoare profesionistă. Până atunci, fusese mai mult o joacă. Atunci am câștigat Roland Garros la juniori. Fusese visul meu de copil: să ajung numărul 1 la juniori. La seniori, nu mă gândeam că o să urc atât de sus.
Pe parcurs, începi să crezi că poți. Când am intrat în prima sută, am avut încredere că pot și mai mult. Nu mă așteptam să ajung pe 11 în clasamentul WTA, visul meu era să intru în top 20 – dar nu anul acesta, ci în cariera mea. S-a întâmplat foarte repede, sunt și eu surprinsă, deși sunt conștientă de tot ce am făcut.”
Succesul de la 14 ani
"În ziua în care am câștigat finala de la Roland Garros, părinții mei erau nași la o nuntă în Constanța. Era într-o duminică; am terminat meciul pe la ora 4 pm și la ora 6 pm aveam avion spre București. Nici nu m-am schimbat, eram plină de zgură, mi-am luat cupa și m-am dus direct la aeroport; era să pierd avionul, dar am alergat.
Odată ajunsă acasă, m-am coafat, mi-am pus rochia, tocurile și m-am dus la petrecere. Așa am sărbătorit".
Sursa: prosport.ro
