Radu Golban: Fascinația brandului german pe Dâmbovița

Pe acest val a decis Alianța Creștin-Liberală la București nominalizarea Domnului Klaus Iohannis, reprezentatul minorității germane din România, pentru funcția de candidat la președinția țării. Componenta religioasă în denumirea noii coaliții liberale (PDL/PNL) din anti și probăsiștii de odinioară, a scandat în termeni ecleziastici „habemus candidatum”.  Alegerea primarului din Sibiu a încheiat pe latura nedefinită a politicii românești, supranumită „dreapta” și goana candidățeilor după candidatură. Pentru România este un pas bun și promițător. Modelul german înseamnă pe scurt „recunoaște o problemă, analizeaz-o și rezolv-o”. Nici un alt neam din lume nu a dat dovadă de atâtea îndeletniciri precum Germanii. Pionieri în știință, aviație, muzică, tehnologie și sport marchează neconteniți drumuri spre noi culmi ale omenirii.

Este firesc ca spațiul vital al unui astfel de popor în ascensiune să fie perceput la el acasă din ce în ce mai strâmt, obligându-l să identifice noi modele de conviețuire politică și economică în Europa și nu numai. Astfel motorul economic al continentului dictează vecinilor și viteza dezvoltării politice. Succesul german este atât de peremtoriu încât redefinește standardele mondiale de la fotbal la model economic, transformând Argentina lui Maradona într-o legendă și puterea anglo-americană într-o pășune. Avântul tehnic motorizat devine sinonim pentru civilizație și dezvoltare socială.

Eșecul post-decembrist din România care durează de mai bine de două decenii a redeschis din lipsă de speranțe și viziune, pe un fond politic arhaic, latura mitului civilizatoriu german. Mit, este poate termenul nepotrivit pentru influența cultural-politică germană din România, pentru că are conotația unei îndoieli. Corect ar fi mai degrabă să vorbim despre relații reciproc benefice, între două popoare sau culturi, în care unii se mulțumesc cu mai mult iar alții cu mai puțin. Această redistribuire inegală a avantajelor obiectiv cuantificabile nu trebuie să ne deranjeze dacă ne bucurăm și noi de o dezvoltare relativă. În fazele critice din istorie prin care a trecut țara noastră spre dobândirea suveranității la Berlin, a fost oricum de preferat de a-l da jos pe Cuza, un afemeiat și antisemit cumplit, pentru a-l înlocui cu un neamț harnic care a întărit boierimea și nu a decimato precum ultimul domnitor român. Cel puțin am avut căi ferate chiar dacă poetului nostru național Eminescu nu i-a convenit șpaga plătită germanilor și în loc să mai scrie câteva scrisori de nemulțumire care astăzi să chinuie elevii de liceu, a criticat prințul german. Un Hohenzollern cu coroană este oricum mai respectat de la polul nord la polul sud decât oricare Escu cu studii la Harvard. Cu ce s-ar fi mândrit comuniștii dacă nu aveam și noi o răscoală la 1907? Deci tot slavă unui prinț german indulgent cu clientela boiereasco-brătiană am avut și noi conflicte de clasă. Pentru o țară al cărei teritoriu aproape că s-a triplat sub coroana germană a fost firesc sa-și dea grânele și petrolul pe bani fictivi la Berlin, că doar cine a priceput pe atunci că tot poporul plătea prin pauperizare pentru acel export. Cel puțin țăranii au avut aparent de lucru și elita țării avea să se mândrească cu statul de „grânar al Europei”. Unde să mai conteze pentru un stat proaspăt trecut de la feudalism la semi-modernism dacă acest comerț ne îmbogățea sau sărăcea, atâta timp cât dezvoltarea relativă a țării a fost percepută ca un mic Paris, mai ales de cei care nu văzuseră Parisul nici odată. A fi aliați ai Germaniei în luptă, chiar și cu jumătate din Ardeal cedat la solicitarea Fuhrerului, este în ochii elitei bucureștene un statut mai nobil decât o cauză națională. Și iată cum pe urma mitului carolin, liberalii au înlocuit așteptările salvatoare atribuite unei coroane nemțești cu nemții la conducerea partidului și mâine la cârma țării.

Dar de ce ne dorim neapărat un neamț în fruntea țării? Cât de sinceri suntem noi cu Iohannis? Oare nici azi, după mai bine de o sută cincizeci de ani de dificultăți la capitolul „forme fără fond", nu suntem în stare să depășim această situație de anihilare politică în care dorim să părem cu orice preț ceva, ceea ce nu suntem? Este nevoie de relansarea unui mit al hărniciei germane ca să poată o elită coruptă și decredibilizată politic să continue promovarea intereselor clientelare în spatele unei aparențe? Oare câți din liberalii de astăzi care se visează mici brătieni sau vienezuci nu speră în schimbul promovării neamțului, clemență în drumul sigur spre penitenciar? Ce ne-ar îndreptăți să credem că am putem căpăta credibilitate sau atrage investiții germane doar prin aparențe având un neamț președinte? Iată cum totemismul politic românesc se înscrie în niște parametrii foarte limitați, dar previzibili.

Tocmai pe acest fond politic arhaic, pentru modernizarea României este nevoie și să ne debarasăm de niște mituri populare moștenite de la bunici. Cinci sau zece ani sub conducerea unui etnic german nu pot decât să confirme ori să ne vindece de toate miturile și osanalele ridicate Germaniei. Măcar dacă scopul va scuza mijloacele să ajungem la concluzia că nimeni nu ne poate scoate cu forța din șanț dacă noi nu dorim. Românii nu trebuie să-si piardă nădejdea nici dacă ar mai ceda odată cu sprijin german Ardealul ungurilor și țara s-ar transforma din nou în formă de semilună. Au mai fost popoare încercate de o soartă grea. Un popor străvechi a fost alungat acum doua mii de ani din țară sa și iată cum după reîntoarcerea lui pe meleagurile istorice din Orientul Mijlociu a ajuns și putere militară.

Dacă Vaticanul a avut un Papă neamț care s-a ridicat precipitat de pe Sfântul Scaun lăsând o droaie de probleme nerezolvate, n-ar putea încerca și România o experiență similară? Mai ales că cel mai recent cetățean român care a obținut Premiul Nobel (politic) pentru literatură este tot o nemțoaică.