2014 – Anul Brâncoveanu. Se împlinesc 300 de ani de când domnul Țării Românești a fost decapitat la Constantinopol, împreună cu fiii săi și stolnicul Ianache Văcărescu, pentru că a refuzat să renunțe la credința lui creștină și să treacă la mahomedanism.
Pentru că a fost mai rar abordată, Q Magazine a ales pentru cititori perspectiva diplomației și a spionajului din vremea lui Brâncoveanu, scrisă de directorul Serviciului Român de Informații, Ambasadorul George Cristian Maior.
"Unul dintre pilonii pe care și-a clădit proiectul a fost cel al politicii externe. A nu se înțelege că dimensiunea internă nu prezintă relevanță din acest punct de vedere; din contră, Brâncoveanu a sesizat că, fără un fundament domestic solid, domnia sa, implicit Țara Românească, ar fi rămas în voia curentului evenimentelor continentale sau, mai precis, ar fi depins exclusiv de intențiile și ambițiile marilor puteri. A fost și motivul pentru care a încercat prin eforturile sale politice, dintre care se detașează relația cu Cantacuzinii, de care era și legat pe linie maternă, dar și de natură socio-economică și cultural-religioasă, să creeze o entitate statală unitară, coerentă din punct de vedere al acțiunii externe. De altfel, ruptura de familia Cantacuzinilor a fost unul dintre factorii decisivi de ordin politic care i-au adus sfârșitul atât de tragic.
Orientarea și realizarea politicii externe reprezintă însă coordonatele pe care se concentrează studiul de față, cu atât mai mult cu cât, dintr-o perspectivă realistă a contextului internațional de la acea vreme, supraviețuirea unei puteri precum Țara Românească era indisolubil legată de relația cu marile puteri de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Diplomația munteană sub Brâncoveanu, modul în care acesta a înțeles și a condus afacerile externe, a fost un instrument strategic primordial pentru existența Țării Românești. „Strategia de supraviețuire”, așa cum o numește Mircea Malița, s-a concentrat pe menținerea unui echilibru strategic între interesele marilor puteri continentale și regionale. Misiunea a fost cu atât mai dificilă cu cât relațiile de putere din Europa traversau, la acea vreme, o etapă de dezechilibrări și reechilibrări în care se rescria ecuația de putere continentală. După cum spunea Bismarck, „evenimentele sunt mai puternice decât planurile oamenilor” și „omul nu poate crea curentul evenimentelor, el poate doar să plutească împreună cu el și să vâslească”. Din această perspectivă, Brâncoveanu a fost un navigator priceput care, cu o minte limpede și o mână precisă, a reușit să-și cârmuiască țara vreme de aproape 26 de ani în ape extrem de tulburi și pe o vreme furtunoasă.
O precizare merită subliniată: la răscrucea secolelor XVII-XVIII, diplomația era inseparabilă de ceea ce astăzi numim „intelligence”. Distincția dintre cele două domenii este una modernă, serviciile de informații moderne apărând de-abia către mijlocul secolului al XIX-lea. Până la crearea unor instituții permanente specializate în culegerea și analiza informațiilor, sistemul diplomatic era atât cel care gestiona negocierea relațiilor externe, cât și cel care răspundea nevoii de cunoaștere a statelor. Imperiul bizantin, Italia renascentistă, Anglia elisabetană sunt exemple elocvente pentru modul în care diplomația și „intelligence”-ul, indisolubil legate, erau parte integrantă a artei guvernării statului („statecraft”). Puține demarcații puteau fi trasate, la acel moment, între agenți și reprezentanți oficiali, între metode „acoperite” și „descoperite”, între secret și public", scrie George Maior.
