Chiar dacă acum ni se pare nu doar anacronic, ci și degradant, în urmă cu mai bine de un secol româncele care visau să devină soții de militari erau nevoite să îndeplinească o serie de condiții, în special legate de statutul social.
În decembrie 1899, Senatul dezbătea un proiect de lege privind căsătoriile militare. Scopul declarat al legiuitorilor români era ca această chestiune să fie „stabilită pe baze solide și în interesul atât al familiei, cât și al armatei”. În epocă ofițerii erau văzuți ca o „clasă foarte însemnată a țării, care trebuie îngrădită de orice dificultăți ale vieții, adăpostită de sărăcie”, potrivit Institutului de Studii Sud-Est Europene.Din aceste considerente viitoarele soții ale ofițerilor trebuiau să treacă de testul îndeplinirii „condițiunilor de onorabilitate” și al dotei. Dota pe care o ia ofițerul să fie reală, nu iluzorie, declara ministrul de război, gen. Iacob Lahovari, deoarece „părinții vor să-și căsătorească fetele după militari, dar să le dea dota cea mai mică posibilă, numai căsătoria să se facă”.Parlamentarii au dezbătut intens și problema zestrei viitoarelor soții de militari, dar și statutul profesional. Astfel, aleșii au decis că viitoarea soție NU POATE FI o funcționară a statului.Motivul era că în loc de a se îngriji de instrucția și educația copiilor, acestea vor nutri „visuri de mărire la care ar putea ajunge prin soțul său militar, căci acesta trebuind să înainteze, cu speranța că va fi nevastă de maior, de colonel, soția lui va căuta să iasă în lume, să joace un rol mai înalt decât acela la care trebuie menținut pentru ordinea în Stat”.
