1. NATO încearcă să încercuiască militar Rusia. Însă, acest mit ignoră principii de geografie. Graniţele ruse se întind pe peste 20.000 de kilometri, însă doar pe o distanţă de 1.215 kilometri se învecinează cu un stat membru al alianţei.
Acuzaţiile că NATO îşi construieşte baze millitare în jurul teritoriului rus sunt, de asemenea, lipsite de orice bază reală. În afara teritoriilor deţinute de statele membre, NATO menţine o prezenţă militară semnificativă doar în trei locuir: Kosovo, Afganistan şi o flotă maritimă permanentă în Cornul Africii. Toate aceste operaţiuni sunt organizate sub mandatul Naţiunilor Unite, deci au primit aprobarea reprezentanţilor ruşi şi a celorlalţi membri din Consiliul de Securitate al ONU.
Înainte de agresiunile ruse din estul Ucrainei, Rusia a asigurat suport logistic pentru misiunea militară afgană şi a cooperat direct la acţiunile de combatere a pirateriei moderne., demostrând că liderii ruşi vedeau aceste acţiuni ca fiind benefice, ci nu o ameninţare.
NATO menţine relaţii de parteneriat cu mai multe state din Europa şi Asia. Aceste parteneriate sunt solicitate chiar de statele partenere şi se concetrează exclusiv pe rezolvarea problemelor care au fost negociate iniţial, precum pregătirea pentru situaţii de urgenţă, transparenţa instituţională, reforma forţelor armate şi misiuni antiterorism.
Aceste parteneriate nu pot fi considerate o ameninţare legitimă la adresa Rusiei şi cu siguranţă nu reprezintă o încercare de înconjurare.
2. NATO a încercat să izoleze şi să marginalizeze Rusia. Însă, de la începutul anilor ’90 alianţa a depus eforturi consistente pentru a construi o relaţie de cooperare cu Rusia în mai multe domenii de interes comun.
De la summitul de la Londra, care a avut loc în iulie 1990, NATO a început să lanseze primele contacte, să prezinte alternativa dialogului în schimbul confruntării militare.
În următorii ani, alianţa a promovat dialogul şi cooperarea prin crearea unor noi forumuri, precum Parteneriatul pentru Pace (PfP) şi Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care sunt deschise pentru toate statele europene, inclusiv pentru Rusia.
În 1997, NATO şi Rusia au semnat Actul Fondator pentru Relaţii Mutuale de Cooperare şi Securitate, care a dus la formarea Consiliului Permanent Comun.
În 2002, relaţia s-a dezvoltat şi a fost creat, în schimb, Consiliul NATO-Rusia. Alianţa şi-a reafirmat angajamentul faţă de Actul Fondator în cadrul summiturilor comune de la Roma şi Lisabona.
După fondarea NRC, NATO şi Rusia au colaborat în ceea ce priveşte emiterea de alarme cu privire la misiuni de combatere a traficului cu narcotice şi a terorismului. În acest sens au fost folosite submarine de salvare şi pentru situaţii de urgenţă.
Vrem să construim o relaţie unică cu Rusia, una bazată pe interes mitual, dar şi cooperare pentru atingerea unor obiective comune pentru o Europă unită şi liberă.
Niciun alt partener nu a primit o relaţie comparabilă sau o structură instituţională completă. În martie 2014, ca răspuns la acţiunile agresive ale ruşilor împotriva Ucrainei, NATO a pus capăt cooperării practice cu Moscova.
Nu putem să ne întoarcem la relaţiile precedente atunci când Rusia continuă să violeze legile internaţionale şi să încalce principiile Actului Fondator al Relaţiei NATO-Rusia.
În acelaşi timp, NATO a păstrat deschise canalele de comunicare cu Rusia. Consiliul NATO-Rusia s-a reunit în trei rânduri după suspendarea cooperării practice, cel mai recent la 20 aprilie 2016. Secretraul General s-a întâlnit, de asemenea, regulat cu omologul său rus.
3. Sistemul antirachetă al NATO vizează Rusia, iar acordul nuclear iranian demostrează asta. Însă, scutul antirachetă al NATO nu este construit sau direcţionat împotriva Rusiei. Nu reprezintă o ameninţare faţă de mijloacele de intimitare strategice ale Rusiei.
Aşa cum a explicat anterior secretarul general Jens Stoltenberg, aşezarea geografică şi fizica elementară înseamnă că sistemul NATO din România şi Polonia nu poate să oprească în niciun caz o rachetă intercontinentală rusească.
Sunt mult prea puţini interceptori şi localizaţi fie prea la sud, fie prea aproape, de graniţele ruseşti. Aceştia sunt realizaţi pentru a combate ameninţări din afara regiunii euro-atlantice.
Ruşii susţin că acordul nuclear semnat cu Teheranul înlătură nevoia unui sistem antirachetă, însă această afirmaţie este greşită din două motive. Acordul iranian nu se ocupă de proliferarea tehnologiei rachetelor balistice, care reprezintă o problemă complet diferită de sistemul nuclear. Mai mult, NATO a repetat că sistemul antirachetă nu vizează o ţară în mod special, ci caută să combată ameninţarea generată de proliferarea rachetelor balistice.
Peste 30 de state au obţinut sau au încercat să obţină rachete balistice. Acordul iranian nu schimbă aceste realităţi.
4. Exerciţiile NATO reprezintă provocări la adresa securităţii teritoriului rus. Fiecare naţiune are dreptul de a conduce asemenea exerciţii militare, atât timp cât respectă obligaţiile internaţionale, inclusiv prin anunţarea numărului de state membre care participă şi prin permiterea observatorilor.
Pentru a promova încrederea mutuală şi transparenţa, membrii OSCE sunt obligaţi de Documentul de la Viena să-se informeze în avans cu privire la exerciţiile militare care includ mai mult de 9.000 de trupe, cu excepţia exerciţiilor ce reprezintă testări ale vitezei de răspuns.
NATO a respectat termenii şi spiritul Documentului de la Viena. Aceste exerciţii au fost întotdeauna anunţate în avans. Din acest motiv, Rusia a fost invitată să trimită observatori la exceciţiile aliaţilor de la Trident Juncture, care au avut loc în octombrie-noiembrie 2015.
Însă, Rusia a organizat adeseori exerciţii neanunţate cu zeci de mii de trupe militare, care au avut loc în apropiere de frontierele statelor NATO.
Practica organizării unor exerciţii militare masive fără niciun avertisment prealabil reprezintă o încălcare a spiritului Documentului de la Viena. Acest comportament duce la ridicarea tensiunilor şi erodarea încrederii. Mai ales pentru că invazia rusă în peninsula Crimeea a fost mascată de un presupus exerciţiu militar.
Prin urmare, exerciţiile militare ruseşti reprezintă o ameninţare la adresa stabilităţii.
5. Politica NATO a porţilor deschise creează noi linii de divizare în interiorul Europei sau le adânceşte pe cele existente. Însă, această politică a ajutat la închiderea diviziunilor lăsate în urmă de Războiul Rece.
Extinderea NATO a contribuit la răspândirea democraţiei, securităţii şi stabilităţii în Europa. Pentru că am ales să adoptăm standarde şi principii, statele candidate au trebuit să construiască o ancoră puternică pentru democraţie.
Prin angajamentul NATO de a apăra frontierele oricărui stat membru, aceste state au primit asigurarea că vor fi protejate de orice formă de agresiune externă.
Aderarea la NATO nu este impusă statelor. Fiecare naţiune suverană are dreptul de a alege dacă vrea să se alăture alianţei. Acest principiu fundamental este consacrat de acordurile internaţionale, inclusiv de Acordul de la Helsinki, care susţine că fiecare stat are dreptul de a alege dacă vrea să facă parte dintr-o anumită organizaţie sau dintr-un tratat multilateral.
Prin semnarea Actului Fondator NATO-Rusia, Moscova a acceptat să respecte dreptul statelor de a-şi alege metodele prin care îşi asigură propria securitate.
În ultimii 65 de ani, 28 de state au ales, în mod liber şi în acord cu procesul democratic naţional, să se alăture NATO. Niciun stat nu a cerut să iasă din alianţă, deşi articolul 13 al Tratatului de la Washington specifică dreptul aliaţilor de a părăsi organizaţia atunci când aleg.
