Primele cinci mituri ale propagandei ruse despre NATO

1. NATO încearcă să încercuiască militar Rusia. Însă, acest mit ignoră principii de geografie. Granițele ruse se întind pe peste 20.000 de kilometri, însă doar pe o distanță de 1.215 kilometri se învecinează cu un stat membru al alianței.

Acuzațiile că NATO își construiește baze millitare în jurul teritoriului rus sunt, de asemenea, lipsite de orice bază reală. În afara teritoriilor deținute de statele membre, NATO menține o prezență militară semnificativă doar în trei locuir: Kosovo, Afganistan și o flotă maritimă permanentă în Cornul Africii. Toate aceste operațiuni sunt organizate sub mandatul Națiunilor Unite, deci au primit aprobarea reprezentanților ruși și a celorlalți membri din Consiliul de Securitate al ONU.

Înainte de agresiunile ruse din estul Ucrainei, Rusia a asigurat suport logistic pentru misiunea militară afgană și a cooperat direct la acțiunile de combatere a pirateriei moderne., demostrând că liderii ruși vedeau aceste acțiuni ca fiind benefice, ci nu o amenințare.

NATO menține relații de parteneriat cu mai multe state din Europa și Asia. Aceste parteneriate sunt solicitate chiar de statele partenere și se concetrează exclusiv pe rezolvarea problemelor care au fost negociate inițial, precum pregătirea pentru situații de urgență, transparența instituțională, reforma forțelor armate și misiuni antiterorism.

Aceste parteneriate nu pot fi considerate o amenințare legitimă la adresa Rusiei și cu siguranță nu reprezintă o încercare de înconjurare.

2. NATO a încercat să izoleze și să marginalizeze Rusia. Însă, de la începutul anilor ’90 alianța a depus eforturi consistente pentru a construi o relație de cooperare cu Rusia în mai multe domenii de interes comun.

De la summitul de la Londra, care a avut loc în iulie 1990, NATO a început să lanseze primele contacte, să prezinte alternativa dialogului în schimbul confruntării militare.

În următorii ani, alianța a promovat dialogul și cooperarea prin crearea unor noi forumuri, precum Parteneriatul pentru Pace (PfP) și Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care sunt deschise pentru toate statele europene, inclusiv pentru Rusia.

În 1997, NATO și Rusia au semnat Actul Fondator pentru Relații Mutuale de Cooperare și Securitate, care a dus la formarea Consiliului Permanent Comun.

În 2002, relația s-a dezvoltat și a fost creat, în schimb, Consiliul NATO-Rusia. Alianța și-a reafirmat angajamentul față de Actul Fondator în cadrul summiturilor comune de la Roma și Lisabona.

După fondarea NRC, NATO și Rusia au colaborat în ceea ce privește emiterea de alarme cu privire la misiuni de combatere a traficului cu narcotice și a terorismului. În acest sens au fost folosite submarine de salvare și pentru situații de urgență.

Vrem să construim o relație unică cu Rusia, una bazată pe interes mitual, dar și cooperare pentru atingerea unor obiective comune pentru o Europă unită și liberă.

Niciun alt partener nu a primit o relație comparabilă sau o structură instituțională completă. În martie 2014, ca răspuns la acțiunile agresive ale rușilor împotriva Ucrainei, NATO a pus capăt cooperării practice cu Moscova.

Nu putem să ne întoarcem la relațiile precedente atunci când Rusia continuă să violeze legile internaționale și să încalce principiile Actului Fondator al Relației NATO-Rusia.

În același timp, NATO a păstrat deschise canalele de comunicare cu Rusia. Consiliul NATO-Rusia s-a reunit în trei rânduri după suspendarea cooperării practice, cel mai recent la 20 aprilie 2016. Secretraul General s-a întâlnit, de asemenea, regulat cu omologul său rus.

3. Sistemul antirachetă al NATO vizează Rusia, iar acordul nuclear iranian demostrează asta. Însă, scutul antirachetă al NATO nu este construit sau direcționat împotriva Rusiei. Nu reprezintă o amenințare față de mijloacele de intimitare strategice ale Rusiei.

Așa cum a explicat anterior secretarul general Jens Stoltenberg, așezarea geografică și fizica elementară înseamnă că sistemul NATO din România și Polonia nu poate să oprească în niciun caz o rachetă intercontinentală rusească.

Sunt mult prea puțini interceptori și localizați fie prea la sud, fie prea aproape, de granițele rusești. Aceștia sunt realizați pentru a combate amenințări din afara regiunii euro-atlantice.

Rușii susțin că acordul nuclear semnat cu Teheranul înlătură nevoia unui sistem antirachetă, însă această afirmație este greșită din două motive. Acordul iranian nu se ocupă de proliferarea tehnologiei rachetelor balistice, care reprezintă o problemă complet diferită de sistemul nuclear. Mai mult, NATO a repetat că sistemul antirachetă nu vizează o țară în mod special, ci caută să combată amenințarea generată de proliferarea rachetelor balistice.

Peste 30 de state au obținut sau au încercat să obțină rachete balistice. Acordul iranian nu schimbă aceste realități.

4. Exercițiile NATO reprezintă provocări la adresa securității teritoriului rus. Fiecare națiune are dreptul de a conduce asemenea exerciții militare, atât timp cât respectă obligațiile internaționale, inclusiv prin anunțarea numărului de state membre care participă și prin permiterea observatorilor.

Pentru a promova încrederea mutuală și transparența, membrii OSCE sunt obligați de Documentul de la Viena să-se informeze în avans cu privire la exercițiile militare care includ mai mult de 9.000 de trupe, cu excepția exercițiilor ce reprezintă testări ale vitezei de răspuns.

NATO a respectat termenii și spiritul Documentului de la Viena. Aceste exerciții au fost întotdeauna anunțate în avans. Din acest motiv, Rusia a fost invitată să trimită observatori la excecițiile aliaților de la Trident Juncture, care au avut loc în octombrie-noiembrie 2015.

Însă, Rusia a organizat adeseori exerciții neanunțate cu zeci de mii de trupe militare, care au avut loc în apropiere de frontierele statelor NATO.

Practica organizării unor exerciții militare masive fără niciun avertisment prealabil reprezintă o încălcare a spiritului Documentului de la Viena. Acest comportament duce la ridicarea tensiunilor și erodarea încrederii. Mai ales pentru că invazia rusă în peninsula Crimeea a fost mascată de un presupus exercițiu militar.

Prin urmare, exercițiile militare rusești reprezintă o amenințare la adresa stabilității.

5. Politica NATO a porților deschise creează noi linii de divizare în interiorul Europei sau le adâncește pe cele existente. Însă, această politică a ajutat la închiderea diviziunilor lăsate în urmă de Războiul Rece.

Extinderea NATO a contribuit la răspândirea democrației, securității și stabilității în Europa. Pentru că am ales să adoptăm standarde și principii, statele candidate au trebuit să construiască o ancoră puternică pentru democrație.

Prin angajamentul NATO de a apăra frontierele oricărui stat membru, aceste state au primit asigurarea că vor fi protejate de orice formă de agresiune externă.

Aderarea la NATO nu este impusă statelor. Fiecare națiune suverană are dreptul de a alege dacă vrea să se alăture alianței. Acest principiu fundamental este consacrat de acordurile internaționale, inclusiv de Acordul de la Helsinki, care susține că fiecare stat are dreptul de a alege dacă vrea să facă parte dintr-o anumită organizație sau dintr-un tratat multilateral.

Prin semnarea Actului Fondator NATO-Rusia, Moscova a acceptat să respecte dreptul statelor de a-și alege metodele prin care își asigură propria securitate.

În ultimii 65 de ani, 28 de state au ales, în mod liber și în acord cu procesul democratic național, să se alăture NATO. Niciun stat nu a cerut să iasă din alianță, deși articolul 13 al Tratatului de la Washington specifică dreptul aliaților de a părăsi organizația atunci când aleg.