VASILE ALECSANDRI. În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii. În 1857 este membru al unei loji francmasonice din capitala Moldovei[necesită citare].

VASILE ALECSANDRI. În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”.

În evoluția artistică a lui VASILE ALECSANDRI se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.

VASILE ALECSANDRI. Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.

VASILE ALECSANDRI. Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.

După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <>.

VASILE ALECSANDRI. Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

sursa. WIKIPEDIA

VASILE ALECSANDRI. Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. VASILE ALECSANDRI este omagiat de Google cu un logo special. Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare și cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile "Lăcrămioarele", care, prin suflul lor liric, ating culmea eroticii și elegiei lui.

VASILE ALECSANDRI. Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, și a Smarandei Negri, născută Donici, și sora lui Costache Negri, gentilomul, bine ca om și mare ca român, cu care semăna mult, scrie istoriiregasite.wordpress.com.

VASILE ALECSANDRI. Mai întâi frumusețea ei recunoscută de toți. “Când intra la serate, însoțită de sora sa Catinca, gătite amândouă și împodobite în rochii de bal, se năștea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană și plină de mândrie”.

VASILE ALECSANDRI. Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfățișează capul frumos, cu zulufi scurți după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, așa numita pieptenătură en coeur, părul negru și mătăsos, ochii mângâioși și negri ca și sprâncenele, nasul și gura potrivite. Ea ține o haină ușoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână superbă și cu o mișcare grațioasă. Privirea ei limpede te urmărește blând. Un alt portret mai simplu ca toaletă, tot de Rosental, amintește pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul și privirea ei enigmatică.

VASILE ALECSANDRI. Sufletește văzută, ea era de o inteligență cu totul deosebită, de o conversație plăcută și interesantă, afectuoasă și atrăgătoare în manierele ei, discretă și blândă, muzicantă, cu dragoste mare de poporul român și cu milă de cei umili, de “cei orfani de soartă”, cum le zicea ea. Prin firea și noblețea aspirațiilor ei spirituale, era suflet din sufletul lui Alecsandri. Ea fu cea dintâi femeie din aristocrația Moldovei care-l admiră sincer și-l felicită, scriindu-i, la primele lui poezii și la piesele lui de teatru, pe care le recomanda cu entuziasm societății ieșene. “Elena Negri, zice Ion Ghica, ne susținea în societate.” Tânără încă, despărțită de un bărbat ce nu știuse să-i inspire iubire, ea răspunse idealului celui mai înalt de femeie al lui Alecsandri și el o iubi cu toate puterile inimii lui.

VASILE ALECSANDRI. Alecsandri întâlni această femeie la cea mai frumoasă vârstă a lui, la 23 de ani. El era atunci un tânăr svelt și potrivit de înalt, de o frumusețe distinsă, cu față albă, pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă și senină, cu ochii buni și vorbitori, cu un surâs plăcut, bine crescut și pe deasupra, autor deja a 2-3 piese de teatru, jucate cu succes, fiind chemat și ovaționat pe scenă în serile de reprezentație, adică și cu un început de glorie, pe care îl depuse, ca un prezent rar, la picioarele acestei femei, calități cu care o atrăsese și o subjugase pentru totdeauna.

VASILE ALECSANDRI. El o cunoscu mai de aproape la Mânjina pe la 1844, în casele fratelui său, la o serată, în care se făcea muzică, căci toți ai casei erau muzicanți; Costache Negri cânta din vioară, Elena din gură și Caterina, sora ei, pianistă. Seara în care o auzi Alecsandri cântând pentru întâia oară, a rămas pentru poet ca una din cele mai frumoase din viața lui; în versurile scrise de el la Mânjina se vede farmecul înamoratului la cântecul femeii iubite :

…Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte
Ce revărsa în lume armonioase șoapte,
Și multe glasuri blânde în inimi deștepta,
O noapte de acele ce nu le poți uita,
Care aprind în suflet scânteia de iubire
Și pun pe frunte raze de îndumnezeire.

De-odată-un glas de înger, o sfântă armonie
Plutind ușor în aer ca vântul ce adie,
Se scoborî prin stele din leagănul ceresc:
Duios era și gingaș acordul îngeresc,
Ferice de acela ce c-o simțire vie
Slăvește armonia și’nalta poezie !…

Elena Negri îl invită la moșia ei, la Blânzi. Moșia era frumoasă și întinsă, iar casa spațioasă cu un etaj și cu un interior aranjat de ea în chip simplu și rustic, dar cu mult gust. Aici ei petrecură mai mult timp în atenții de logodnici, în cetiri, în poezie, muzică și în planuri de viitor minunat. În serile de primăvară, ieșeau pe cai și se plimbau, lăsând frâiele pe coame până noaptea târziu, voind să prelungească la nesfârșit plăcerea acelor ceasuri. Aici a scris el mai multe poezii din care străbate entuziasmul lui de atunci. Starea lui sufletească se vede în poezia intitulată “8 Martie 1845″, în care poetul își învoacă sufletul și nălucirile ca să se bucure toate de fericirea iubirii lui:

Întinde cu mândrie aripile-ți ușoare,
O sufletul meu vesel, o suflet fericit !
Înaltă-te în ceruri și zbori cântând la soare,
Căci soarele iubirii în cer a răsărit
Și-n cale-mi s-a oprit.
Veniți năluciri scumpe, dorinți, visuri mărețe,
Ca păsări călătoare la cuibul înflorit,
Veniți de-ngânați vesel a mele tinerețe,
Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit,
Iubesc și sunt iubit…

Citește tot pe istoriiregasite.wordpress.com.

VASILE ALECSANDRI, omagiat de GOOGLE la 193 de ani de la naștere. Cine a fost VASILE ALECSANDRI