Imediat după moartea lui Mihai Eminescu, medicii au găsit în halatul poetului un mic carneţel cu versuri. Erau ultimele poezii ale poetului, scrise în santoriul pentru boli psihice unde a stat internat în ultimul an de viaţă. Se presupune că una dintre poezii a fost scrisă de Eminescu în ultima oră de viaţă.
Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, genialul poet Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în "celula" sa din spital.
Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: "sunt năruit". S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel.
Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminscologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viaţă.
Poeziile găsite în carneţel, au fost scrise spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se ghiceşte sentimentul morţii apropiate. Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista "Fântâna Blanduziei".
"Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc", prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889.
În acest număr era publicată poezia "Stelele-n cer", titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.
Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor Până ce pier.
După un semn Clătind catargele Tremură largile Vase de lemn;
Nişte cetăţi Veghind întinsele Si necuprinsele Singurătăţi.
Orice noroc Şi-întinde-aripile Gonit de clipele Stării pe loc.
Până ce mor, Pleacă-te îngere La trista-mi plângere Plină de-amor.
Nu e păcat? Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?
Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat.
Deşi poeziile sunt incluse de D.G. Morţun în ediţia sa din 1890 cu poeziile lui Eminescu, sunt critici importanţi precum Perpessicius sau George Călinescu care neagă posibilitatea scrierii acestora după 1883, potrivit adevarul.ro.
