Imediat după moartea lui Mihai Eminescu, medicii au găsit în halatul poetului un mic carnețel cu versuri. Erau ultimele poezii ale poetului, scrise în santoriul pentru boli psihice unde a stat internat în ultimul an de viață.
Imediat după moartea lui Mihai Eminescu, medicii au găsit în halatul poetului un mic carnețel cu versuri. Erau ultimele poezii ale poetului, scrise în santoriul pentru boli psihice unde a stat internat în ultimul an de viață. Se presupune că una dintre poezii a fost scrisă de Eminescu în ultima oră de viață.
Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineața, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Șuțu, de pe strada Plantelor din București, genialul poet Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creației. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în "celula" sa din spital.
Cu doar câteva minute înainte de a trece în neființă, a vrut doar un pahar cu lapte și sprijin moral. I-a șoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: "sunt năruit". S-a întins pe pat și la scurt timp a murit.
Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carnețel.
Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute și nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor și eminscologilor, unii dintre aceștia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viață.
Poeziile găsite în carnețel, au fost scrise spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viață, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se ghicește sentimentul morții apropiate. Poeziile nu au titlu, și au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista "Fântâna Blanduziei".
"Din notesul despre care am făcut mențiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc", prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889.
În acest număr era publicată poezia "Stelele-n cer", titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.
Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor Până ce pier.
După un semn Clătind catargele Tremură largile Vase de lemn;
Niște cetăți Veghind întinsele Si necuprinsele Singurătăți.
Orice noroc Și-întinde-aripile Gonit de clipele Stării pe loc.
Până ce mor, Pleacă-te îngere La trista-mi plângere Plină de-amor.
Nu e păcat? Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?
Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carnețelul din halat.
Deși poeziile sunt incluse de D.G. Morțun în ediția sa din 1890 cu poeziile lui Eminescu, sunt critici importanți precum Perpessicius sau George Călinescu care neagă posibilitatea scrierii acestora după 1883, potrivit adevarul.ro.
