E, oare, anonimatul cel mai crîncen de preferat nimbului veșted de deasupra marilor defăimați și izgoniți ai istoriei? Cine își pune o asemenea întrebare a cîntărit, în gînd, pietrele funerare așezate, deopotrivă, la căpătîiul necunoscuților și al regilor descoronați. Și le-a găsit la fel de cenușii. Abia apoi putem vorbi de Regele Mihai. Sincer, dacă avem curajul.
Mihai a murit înconjurat de omagii corecte pînă la automatism și mereu depărtate sau cu totul străine de adevăr. Miezul absurd, mizer și tragic al trecerii prin lume a Regelui Mihai rămîne necercetat. Cu sau, mai ales, fără voia lor, comentariile pioase chemate de dispariția lui Mihai sînt parte a problemei. Sau, altfel spus, un fel de a fortifica blocajul în fața propriei noastre istorii.
Ce ar fi de gîndit și mărturisit, acum, la stingerea Regelui Mihai? Nimic savant și nimic neștiut. Faptele au fost și rămîn clare: o primă și scurtă domnie, forțată, în copilărie, de patimile tatălui - Carol al II-lea; o a doua domnie provocată de eșecul aceluiași Carol și de căderea statului național, în 1940; arestarea Mareșalului Antonescu și dezlipirea de alianța cu Germania; abdicarea impusă de ocupația sovietică; un exil de 40 de ani; încercări zadarnice de revenire în țară, cu Ion Iliescu șef de gonaci și, în sfîrșit, reîntoarcerea în România, pentru ultimii 20 de ani de viață.
Citește continuarea pe adevarul.ro
