Românul declarat sfânt la Ierusalim, profeție tulburătoare despre RĂZBOIUL "de pe urmă"

Ioan Iacob Hozevitul, românul declarat sfânt la Ierusalim, anunță "nori de necazuri și de tulburări în toată lumea". El spune că lumea este astăzi ca un cazan care clocotește, iar omenirea se preocupă doar de fabricarea de arme ucigătoare.

Ioan Iacob Hozevitul prevede că nu e departe momentul când "se vor aprinde toate națiile de pe pământ" și acesta este semnul care prevesteste "războiul cel de pe urmă".

O singură scânteie ajunge ca să aprindă tot Pământul, scrie sfântul român, iar această scânteie poate să sară pe negândite și de acolo de unde nu te aștepți.

"Fraților și surorilor duhovnicești, nourii de ploaie se depărtează de la noi și în locul lor se îngrămădesc nourii de necazuri și de tulburări în toată lumea. Omenirea însetează de sânge și cheltuiește toată vlaga pentru fabricarea de arme ucigătoare. Lumea a ajuns astăzi ca un cazan, care clocotește de patima urei și a necredinței.
Când se va umfla cazanul de focul patimilor, atunci se vor aprinde toate națiile de pe pământ și Dumnezeu să ne păzească de grozăvenia războiului celui de pe urmă. Veștile sunt cântate frumos la radio ;i politica vicleană le împodobește cu minciuni, dar o biată lume stă astăzi deasupra prafului de pușcă.
O singură scânteie ajunge ca să aprindă tot pământul (adică pricină). Ai scânteia aceasta poate să sară pe negândite și de acolo de unde nu te aștepți. Cu alte cuvinte vreau să spun că moartea ne pândește în toată clipa.
Dar până vine războiul, mai vin și alte încercări grele. În unele părți ploile îneacă lumea, iar în alte părți bântuiesc cutremure mari și secetă, pe care o putem vedea și la noi.
În urma acestora vin lipsurile, vine foametea și feluritele boli molipsitoare", a scris Iacob Hozevitu.

Pe data de 31 ianuarie 2016, Patriarhia de Ierusalim a recunoscut sfințenia Cuviosului Ioan Iacob Hozevitul, trecându-l în propriile sinaxare.

Patriarhia Română l-a canonizat încă din 20 iunie 1992, când i s-a fixat ca dată de pomenire ziua de 5 august, în care el a trecut la Domnul. Este singurul român cu moaște întregi din Țara Sfântă, unde s-a nevoit până la moartea sa, petrecută în anul 1960.

Când a împlinit 23 de ani, a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan. Un nume care l-a așezat sub rugăciu­nea celor mai mari prooroci ai Vechiului Testament, Ilie Tezviteanul, al cărui nume l-a primit la botez, și Ioan Înain­temer­gă­torul Domnului, care l-a ocro­tit din clipa când s-a călugărit. Amân­doi proorocii sunt cunoscuți ca mari pustnici, iubitori ai ne­voinței în singură­tate.

Sfântul Ioan Iacob a vrut să le calce pe urme și să se sihăs­trească și el în pustiul Țării Sfinte, iar Domnul i-a împlinit rugă­ciunea la scurtă vreme după ce s-a călu­gărit,scrie Formula-As.

Mânăstirea Neamț nu avea bani să-i dea pentru a ajunge până la Ierusalim. Așa că tânărul monah Ioan și-a vândut toată moștenirea rămasă de la părinți, iar cu ce primise pe bruma de avere, i-a luat cu el în Țara Sfântă și pe alți doi călugări ai lavrei moldovenești, Claudie și Damaschin.

Du­pă ce s-au închinat la Mormântul Dom­nu­lui, cei trei au iernat la Mânăstirea Sfân­tu­lui Sava. Când a venit primăvara, Claudie și Damaschin s-au întors în România, dar părintele Ioan a rămas. Sufletul i se lipise de locurile unde a trăit și pătimit Mântui­torul. Deși și-a iubit mult patria și neamul, pe care le pomenește duios în scrierile sale, dragostea de Țara Sfântă i-a biruit dorul de casă.

Peste ani, când era deja preot și duhovnic, avea să le scrie unor maici pe care le povățuia: "De aș avea lacrămi de sânge, cu ele aș scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută du­re­rea pe care o am, pentru urgisirea neamu­lui nostru de astăzi și pentru urâciunea și turburarea care domnește între noi!"

Părintele a stat în Mânăstirea Sfântului Sava timp de zece ani. La început a fost paraclisier, iar apoi a slujit, ca și la Neamț, la infirmerie. Era vremea celui de-al doi­lea război mondial, și mulți suferinzi își căutau alinare la bolnița lavrei. Părintele Ioan, care ajunsese să cunoască bine ierburile deșer­tu­lui, îi tămăduia cu rugăciunea și cu leacurile sale. Așa a ajuns foarte iubit nu numai de monahii greci, ci și de beduinii care alergau să-i ceară ajutorul. Îl numeau doctorul mânăstirii și veneau la el ca la ultimul liman.