Roman Marchitan are 36 de ani și este chirurg ortoped la spitalul din Marmande, în sud-vestul Franței. Lucrează acolo de șase ani. A reacționat după ce mai mulți prieteni i-au trimis articolul “A fost un experiment“.
"Am fost unul din rezidenții lui și acea perioada culminase cu decizia mea de a mă lăsa de medicină. Printr-un concurs fericit de circumstanțe am devenit rezident de ortopedie de adulți și, în ciuda amenințării lui Burnei «bă, tu nu vei termina niciodată rezidențiatul, ascultă la mine», am devenit chirurg ortoped.
Lucrez în Franța, am doi băieți și, în afară familiei, jobul meu rămâne una din sursele cele mai constante de satisfacții și stres. E o combinație necesară pentru cei care primesc plăcere din muncă lor și mă îndoiesc că veți găsi vreun medic în România care să poată afirmă același lucru. Să fii medic în România e în primul rând umilitor, după care în practica de zi cu zi poți stoarce și ceva satisfacție profesională, dar totul e un compromis continuu cu propria ta conștiință. Iar conștiința se erodează treptat sub presiunea rutinei și cei care “supraviețuiesc“ dezvoltă un fel de bătături morale, altfel nu poți continua.
[…]
Mă întreb dacă ați avut vreodată posibilitatea să-l auziți vorbind liber, în afara unui discurs învățat pe de rost. E halucinant. Individul e incapabil să lege în mod coerent mai mult de trei cuvinte. Cel mai spectacular era să-l vezi enervat, și era așa mai tot timpul. Citesc cu stupefacție lista de titluri și funcții pe care a reușit să le acumuleze acest personaj de o inteligență cât se poate de limitată (o spun cât se poate de obiectiv, mi s-a ofilit și ultimul dram de încrâncenare în legătură cu subiectul în cauză pentru a mai fi subiectiv), a cărui singură calitate a fost obstinarea și încrederea neclilntită în propriul geniu. Burnei reinventase un fel de medicină paralelă, contrară oricărei logici curente, călcând pe victime fără nici o fărâmă de mustrare de conștiință. Dacă ați avea posibilitatea să cunoașteți persoana așa cum am cunoscut-o noi, ați înțelege că imaginea de monstru fără remușcări nu e doar produsul impresiei unei mase subiective de victime, există în carne și oase și nimic din ce auziți în legătură cu el nu e exagerat.
[…]
Burnei era obsedat să inventeze ceva. Orice. Tragedia lui personală era că se născuse prea târziu și totul fusese déjà inventat. Nici o intervenție nu avea să poarte numele lui și nimeni nu avea să înceapă frazele din prezentările de caz undeva în Oklahoma cu “according to Burnei, we should…”. Nu cerea părerea nimănui, important era “le flair”, insipirația, era competent în orice domeniu. God".
Citește scrisoarea integrală pe casajurnalistului.ro
