România: Managementul haosului. Atomizarea puterii

A existat o perioadă de aproximativ 14 ani în istoria recentă a României în care dominantele au fost: stabilitatea, aderarea la euro-atlantism, identificarea cu proiecte internaționale ce ofereau garanții de prosperitate și securitate. Cu bune și cu rele, au existat în acești 14 ani câteva centre de putere care reușeau să țină statul român aproape de obiectivele descrise mai sus și într-un cadru de stabilitate internă.

De câțiva ani se observă o atomizare a puterii publice din considerente interne sau externe, ceea ce aduce cu sine probleme majore în ceea ce privește coerența, predictibilitatea și stabilitatea României.

În acest moment, din punctul meu de vedere, avem de-a face cu managementul haosului, puterea publică fiind disipată în atât de multe zone care se războiesc între ele, încât este foarte greu să mai identifici un vector, o direcție națională.
Dacă vin în prezent, observ un haos “organizat” în care puterea politică trece prin metamorfoze de neimaginat: foști dușmani de moarte au devenit acum aliați nedespărțiți, apărători ai statului de drept au devenit dușmani ai acestuia, sunt inventate, fără legătură cu realitatea, și cu origini obscure, tot felul de personaje și partide care nu știm ce interese servesc, dispariția ideologiei pentru aceste noi structuri, dar și pentru vechile partide, laolaltă cu fuga de responsabilitate și atingerea “culmii” democrației: “să ai partide, dar să guverneze societatea civilă”, și totul datorită unei lașități în asumarea unei răspunderi publice.

Pe scurt, în zona politică avem de-a face în paralel cu o luptă pentru supraviețuirea personală a unor lideri combinată cu o disoluție totală a ideologiilor și programelor politice.

Degringolada politică este doar un mic aspect al haosului despre care vorbeam, deoarece este dublat de un haos administrativ accentuat de apariția guvernului tehnocrat și lipsa de autoritate a unor miniștri care nu răspund în fața niciuneia dintre autorități pentru managementul efectuat.

Fracturarea și lipsa de omogenitate între membrii guvernului duce la o eficiență scăzută în promovarea unor viziuni unitare și proiecte naționale. În același timp, partidele politice par anchilozate, împietrite în Roma Antică, incapabile să propună guverne din umbră, specialiști și oameni care să ofere soluții în fiecare zi ca alternativă la bulibășeala unor miniștri tehnocrați.

Rarele inițiative ale partidelor vin de la unii membri ai acestora, și nu printr-o strategie coordonată, care să ofere cetățenilor soluții.

În acest context, haosul administrativ este deplin, funcționarii (unii dintre ei) au devenit semizei sau, în cel mai bun caz, încearcă să nu încurce.

Haosul politic și administrativ este dublat de cel legislativ, acolo unde, dacă până acum existau “crocodili” criticabili, dar cu un minimum de expertiză, în acest moment o parte dintre parlamentari este formată din veleitari inculți, o parte dintre ei ajunși în Parlament cu câteva sute de voturi, și care în acest moment sporesc haosul general al administrării puterii publice în România prin necunoaștere, lipsă de profesionalism și promovarea intereselor mărunte.

În același timp, societatea civilă este din ce în ce mai slabă și slăbită intenționat fie prin cooptarea la guvernare, fie prin oferirea de alternative în zona politico-administrativă pe fondul incompetenței ultimelor guverne de a asigura continuitatea în absorbirea banilor europeni.

La acestea se adaugă și o tendință a partidelor politice, și nu numai, de creare de sateliți care să simuleze monitorizarea efectivă și eficientă a sectorului public.

Dacă la primele domenii haosul este ușor de identificat și explicat, avem de-a face cu lupte subterane care nu au legătură cu suprafața și care riscă să paralizeze statul român. Aceste lupte se duc, din păcate, pentru interese personale sau de grup și nu fac decât să slăbească România în fața unor pericole fără precedent în istoria sa postdecembristă.
Astfel, bătălia dusă pentru ocuparea sau distrugerea unor instituții de forță (Parchetul General, DNA, DIICOT, Serviciile de informații, Justiția, instituțiile de control) nu este una la fel de transparentă precum cele descrise mai sus, însă este cu mult mai gravă, deoarece acestea, în situații de risc de securitate crescut (a se vedea declarațiile lui Vladimir Putin, Summitul NATO, tensiunea de la Marea Neagră, înarmarea Crimeei, tulburările din Odessa), sunt acele instituții care sunt capabile și au obligația de a ține unitatea, stabilitatea și securitatea unei țări.

Combinația dintre politicieni, oameni din interiorul acestor sisteme și, de ce nu, chiar factori externi a condus în ultimii ani la o bătălie nefastă pentru România ai cărei muguri se văd doar din când în când precum un vulcan ce erupe periodic.
Pentru a sublinia ideea voi exemplifica: bâlbâielile și greutatea cu care s-a luat decizia renumirii Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), precum și a adjuncților, amputarea Serviciului Român de Informații (SRI) prin slăbirea intenționată de către un grup de: politicieni, oameni de afaceri și oameni din sistem, aruncarea Serviciului de Informații Externe (SIE) în diverse scandaluri în scopul slăbirii acestuia în desfășurarea de acțiuni vitale în această perioadă, ținând cont ce se întâmplă cu Rusia, NATO, Brexit, viitorul Uniunii Europene (UE), etc; transformarea în ținte a unor persoane care nu doresc să vândă țara multinaționalelor din ce în ce mai agresive și agenților lor de influență, subminarea puterii Președintelui prin diverse lovituri sub centura, vacantarea sau menținerea temporară a unor persoane în poziții cheie din Parchetului General, Justiție, servicii de informații, atacarea Parlamentului până la desființarea autorității sale în fața poporului (nici Parlamentul nefiind prea dornic de a schimba aceasta situație).

În termeni populari, putem caracteriza situația actuală prin: “Nimeni nu știe cine cu cine, care cu care, care pe care!”
Cu toate acestea însă, senzația mea este una destul de clară: tot acest haos descris este – paradoxal -coordonat și administrat. Îmi este greu să identific, în toată această nebunie descrisă, pe cel, pe cei care administrează, provoacă acest haos, însă îmi este clar că securitatea acestei țări și viitorul generațiilor care urmează se decid în acest moment pentru mult timp.

Atomizarea puterii poate fi benefică unei societăți pe timp de pace, însă România se află în stare de război, deși ne este foarte greu să o recunoaștem. Deși nu este vorba încă de un război militar, tensiuni între marile puteri găsesc debușee ce vor fi amplificate în perioada următoare în Europa de Est și Marea Baltică.

Războiul acum nu mai este doar convențional, ci este mai simplu să cucerești o țară prin marionete care să-ți execute orbește ordinele. Pe teritoriul României se dă în această perioadă o luptă intensă între diverși actori globali sau regionali ce vor conduce, în viziunea mea, la o divizare și, implicit, diluare atât de profundă a puterii interne, încât va fi greu de menținut o stabilitate pe termen lung.

Atomizarea puterii pe timp de pace este un lucru benefic democrației, deoarece conduce la imposibilitatea întăririi unui actor în pofida celorlalți. În situație de criză, cum este cea din această perioadă, acest proces este unul extrem de nociv și menit să dilueze autoritatea acestui stat și voința sa națională, precum și unitatea și indivizibilitatea sa.

Analiza semnată de Alexandru Cumpănașu a fost publicată de site-ul  AID-Romania.org.