REPORTERII REALITĂȚII. Dincolo de limite

A fost prima femeie care a reprezentat România la o Olimpiadă internațională, aceeași femeie care a luat de 5 ori titlul de campioană național și care a renuntat sa concureze doar după ce fiica ei a câștigat același titlu.

Așa se face că doua femei, mama si fiica, Maria Popp De Lemeny si Romica Popp Dâmboianu sunt sportivele de glorie ale secolului trecut și reprezintă un simbol și o mărturie a performanței pe gheață.

Reporterii Realității vă prezintă povestea unor destine care au trăit ceea ce copiii noștri vor citi doar în cărțile de istorie. O poveste, pe alocuri cutremurătoare, a unei fiice care a trăit cea mai frumoasă parte a vieții sale pentru a întregi visul de glorie al mamei sale.

Un reportaj semnal Alexandra Tenea, imagine Horia Russu.

În 1936 Europa vedea primele imagini televizate de la o Olimpiadă Sportivă. ...In acelasi an, o românca avea să fie prima femeie participantă la Olimpiada de iarnă din partea țării noastre.

Maria Popp De Lemeny era o tânără de care auzise toată România.

MARIA POPP de LEMENY a fost una dintre cele mai ambițioase femei din România. Cu o dorință imensă de-a învăța și de-a încerca să facă o schimbare în lumea din care venea. Într-o lume în care doar bărbați mergeau la școală , ea a plecat la Universitate la Viena.

La Brașov, la început de secol 20 toată lumea bună mergea la patinoar la bal mascat. Sub Tâmpa iernile erau bogate în zăpadă iar gheața patinoarului era... oglindă până la finalul lui martie.

Mama Romicăi a fost primul nume cu adevărat important în patinajul românesc. Gazeta Transilvaniei din martie 1913 scria: „O patinatoare distinsă, română. Din Viena ni se scrie că la mitingul de patinaj, a obținut primul premiu domnișoara Miti de Lemeny din Brașov.“

Maria Popp De Lemeny a înțeles să facă patinaj cu aceeași ambiție cu care și-a dorit să fie prima româncă absolventă de facultate. La Viena, în Austria, în Germania sau în Elveția ea mergea la antrenamente sau pentru a admira alți sportivi ai lumii.

Maria Popp a câștigat de cinci ori tilul de campion național la patinaj artistic.

Un vis la care și Romica și mama ei aveau să contribuie cu toată ființa lor. Cu sute de ore de antrenament, cu dăruire și ambiție.

Mama și fiica se trezeau la 6 dimineața pentru că doar atunci găseau patinoarul liber pentru închiriere, iar seara mergeau la alte antrenamente.

Nu doar patinatorii întâmpinau probleme în acele vremuri, ci și administratorii patinoarelor care trebuiau să le pregătească de concurs.

Astfel, iernile treceau repede în orașul de sub Tampa iar patinatoarele noastre de poveste scriau împreună istorie pentru sportul românesc.

Practic, în aceași zi, atât mama cât și fiica s-au întors acasă cu un titlu de campioană. Câțiva ani mai târziu concurau amândouă în aceași competiție pe gheață, la Lacul Roșu. A fost momentul în care mama s-a retras din competiții pentru că și-a văzut visul împlinit: fiica ei primea în concurs nota maximă pentru un patinator.

Romica își trăia visul cu ochii, și nu doar pe al ei, ci și pe al mamei sale, care o susținea îndeaproape. În iarna din 1942, campionatele naționale aveau să fie reluate.

Cu o luciditate fantastică femeia povestește și azi momentul în care visul și aripile i s-au frânt.

Abia după cinci ore a primit primul ajutor, iar seara târziu a ajuns în sala de operație care o aștepta la Brașov. Pierduse deja prea mult sânge, iar pentru piciorul ei... era deja prea târziu.

Din cea mai cumplită experiență a vieții, Romica a ieșit tot cu fruntea sus, ba chiar s-a întors pe gheață.

După ce i-a fost amputat piciorul n-a mai mers la Viena decât la doctor, însă chiar și așa viața ei a luat altă întorsătură.

La 24 de ani, fără un picior, Romica începea o nouă viață.
Azi la 94, zâmbește ca la 24 și e recunoscătoare pentru toate câte a trăit.

Are însă 3 băieți și 4 nepoți și atât de multe amintiri că ar putea să scrie un roman.

Și ca și cum tot ceea ce v-am povestit până acum, n-ar fi fost de ajuns, doamna Dâmboianu ne-a dovedit chiar și nouă ce înseamnă să ai voință. Chiar în timpul realizării acestui reportaj. Ne-a așteptat cu sufletul la gură ca să ne însoțească... la patinoar.

Pe patinoarul olimpic inaugurat de curând la Brașov Romica se simte în al nouălea cer. E fericită să vadă cum se oglindesc patinatorii în gheața perfectă și își amintește de clipele în care ea doar putea să viseze că va avea și Brașovul, vreodată, un patinoar ca acela de la Viena unde o ducea mama la antrenamente.

Astăzi Romica le observă pe fete cu aceeași vigilență cu care a și arbitrat, ani de-a rândul. N-a stat niciodată departe de gheață și nu poate nici acum să privească spectacolul doar de pe margine.

De la patinoarul olimpic, o luam la pas pe sub Tâmpa și ne întoarcem parcă în timp, la patinoarul de la baza Olimpia. E locul în care Romica a concurat... pentru prima dată.

Și atunci dar și acum, numele Romica Popp impune admirație și respect. La Societatea de Patinaj, azi ne întâmpină doar un singur om, fostul campion la patinaj viteză Ernest Ulrich.

Cei doi patinatori au multe amintiri frumoase de povestit, despre vremurile lor de glorie. Prezentul însă le pare că poartă în el și semnele neputinței.

Așadar, România de azi nu se laudă cu prea mulți pași înainte. E la nivelul de acum un secol, când mama Romicăi era singura reprezentantă la Olimpiadă.

Pe patinoarul de sub Tâmpa nu se mai antrenează azi niciun sportiv. Acum vin aici doar bunici cu nepoții lor iar liniștea de la baza muntelui e ușor apăsătoare.

În ciuda unei realități descurajante pe care o trăiește astăzi sportul românesc, anul trecut, la Brașov a avut loc Festivalul Olimpic de Tineret. Un moment pe care Romica n-ar fi crezut că mai apucă să-l trăiască.

Așa se face că România a apărut iar pe harta lumii, ca un loc care încă mai prețuiește sporturile de iarnă, și care încă păstrează vie o istorie care ne face mare cinste în lumea întreagă.
Astfel, și Romica Popp Dâmboianu a trăit o ultimă mândrie purtând flacăra olimpica sub steagul României.