Se spune că, pe când era copil, Mântuitorul Iisus era tare bun cu toate vietățile, fie ele cât de mărunte. Într-o zi, pe când avea numai câțiva anișori, stătea pe malul unei ape și se juca cu mâlul moale, modelând din el mici păsărele, pe care le așeza apoi să se usuce la soare.
Trecând pe acolo un fariseu rău la suflet și vrând să râdă de copilul ce se juca atât de cuminte, a vrut să lovească păsările de lut cu piciorul. Văzând ce vrea să facă, într-o clipă Iisus a lovit pământul cu palma lui mică și, dintr-o dată, păsările au prins viață și și-au luat zborul, ciripind vesele și jucăușe. Fariseul a rămas uimit, nemaiștiind ce să creadă!…
Așa au apărut rândunelele, dar mai întâi ele nu aveau penele negre.
Treizeci de ani mai târziu, când Mântuitorul se afla răstignit pe Cruce, micile păsări nu l-au uitat pe cel ce le-a dat viață și, venind și așezându-se pe brațele crucii și pe capul și pe umerii lui Iisus, încercau să smulgă cu cioculețele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mântuitorului, măcar cu atât să-i îndulcească chinul celui ce nu greșise niciodată nimănui.
În clipa în care Iisus a murit, de durere, rândunelele au îmbrăcat mantia lor neagră, de doliu, și așa au rămas pâna în zilele noastre, păsări binecuvântate de Dumnezeu și iubite de oameni.
