Maiestate sau Majestate? Cum este corect

Dacă deschidem DEX-ul, dăm de un sens principal („caracter ori aspect impunător, grandios sau solemn care trezește admirație, respect; măreție”) și unul în plan secund („suveran, monarh” etc.).

Tot Academia Română, dar prin vocea „Micului dicționar academic” (2003), ne dăduse ordinea firească: „1. Suveran” etc. și „6. Caracter solemn, care impune respect”. Între ele, se află combinațiile urmate de un posesiv, când de fapt acestea ar trebui să figureze pe primul loc, iar înțelesul de „măreție” să coboare spre zona lexicului pasiv. (Maiestate apostolică este un titlu dat de papă Casei Regale de Austria.)

Lipsa contextelor de întrebuințare a formulelor de adresare de tipul „Maiestatea Sa” (după 1944/1948) și interdicția tacită de a le folosi au condus la prezentări teziste, ca în Dicționarul limbii române literare contemporane din 1957: „titlu dat capetelor încoronate”, urmate de secvențe menite a susține ideologia vremii: „Nu ți-ai iubit poporul, maiestate,/Sau nu l-ai înțeles – și e totuna./De sus și până jos s-a-ntins minciuna;/Ea leagă și dezleagă-n țară toate” (Al. Vlahuță, 1907). În dicționarele recente sunt prezenți alți scriitori: „Maiestatea Sa, augustul suzeran, garanta viața, libertatea și averea tuturor raialelor sale” (Camil Petrescu).

Tipăriturile dinainte de 1990 (Dicționarul ortografic din 1955 sau Dicționarul ortoepic din 1956, ambele editate de Institutul de Lingvistică din București) nu discută termenul „maiestate/majestate”.

După Hotărârea Consiliului de Miniștri privind aprobarea noilor norme ortografice ale limbii române din 16 sept. 1953 (pe baza căreia s-a elaborat ediția a doua a IOOP-ului, din 1954), s-a îmbogățit „Indexul de cuvinte”. Termenul „maiestate” apare însă fără perechea „majestate” și cu minusculă, ceea ce ne face să credem că referirea s-a făcut exclusiv la înțelesul de „măreție”. În dicționarele ortografice anterioare (1909, 1932), cuvântul era vizibil orientat spre limbajul referitor la Casa Regală: „maiestate, -tăți. Abrevieri: M.S. = Maiestatea Sa; MM. LL. Maiestățile Lor; M.S.R. = Maiestatea Sa Regele”. Lipsește termenul comun maiestate.

Al. Graur, în „Puțină gramatică” (I, 1987; II, 1988), nu comentează cuvântul, iar Mioara Avram îl introduce în „Ortografie pentru toți” din 1990, discutând prezența tranșei literale „ie” în rădăcină, dar și a formulei de politețe „Maiestățile lor regale”. Aceiași termeni lipsesc din „Probleme ale exprimării corecte”, apărută însă în 1987.

Deși ne anunță că s-a produs acomodarea cu normele stipulate de DOOM2, DEX-ul rămâne la determinarea gramaticală din dicționarele vechi: substantivul feminin „maiestate/majestate” este urmat de un adjectiv posesiv, când de fapt o combinație de tipul „Maiestatea Sa” este, din 2005, locuțiune pronominală, datorită majusculei generalizate (în DOOM1, din 1982: „Maiestatea sa”).

DOOM2 ne cere să folosim minuscula pentru substantivul maiestate „măreție” și majuscula pentru raportarea la regalitate: Maiestate/Majestate, termen de adresare, pentru cazul vocativ, și îmbinările Maiestatea sau Majestatea Sa/Ta/Voastră, respectiv Maiestățile/Majestățile Lor, ca locuțiuni pronominale de politețe. O singură abreviere este recunoscută: M.S.

  SURSA