Într-o postare plină de spirit civic superior, Mîndruță le-a bătut obrazul românilor din Iași și Focșani, transmițându-le că palmele lor ar fi trebuit să se împreuneze într-o ovatie frenetică, nu să se strângă pe pancarte cu „Demisia”, ignorând astfel „geniul” administrativ care a reușit performanța rară de a fi contestat la unison în două orașe diferite.
Când poporul „greșește” partitura
Pentru Lucian Mîndruță, realitatea din teren pare a fi doar o eroare de percepție a maselor. În timp ce mii de oameni își răgușeau vocile cerând socoteală președintelui, jurnalistul a decretat scurt: „Ați huiduit ceea ce trebuia să aplaudați”. Mesajul este pe cât de simplu, pe atât de savuros: dacă poporul nu vede realizările invizibile ale lui Nicușor Dan, atunci problema este, evident, la popor, care nu știe să aprecieze , de exemplu, „liniștea” din politica externă a României.
Nicușor Dan, „victima” propriei modestii
În viziunea susținătorilor de calibrul lui Mîndruță, Nicușor Dan nu este un președinte contestat, ci un neînțeles care merită aplauze la scenă deschisă pentru simplul fapt că există în funcție. În timp ce autoritățile se luptau cu butoanele de volum ale microfoanelor pentru a îngropa corul de fluierături, jurnalistul a sărit în apărarea președinteui, sugerând că românii au un simț estetic politic defect. Practic, huiduielile de la Iași și Focșani nu ar fi fost o critică la adresa mandatului său, ci o dovadă că românii pur și simplu nu sunt pregătiți pentru „standardele înalte” ale locatarului de la Cotroceni.
O Unire sub semnul „educației” forțate
Ironia sorții face ca, de ziua Unirii, singurul lucru care i-a unit pe oameni pe traseul Iași-Focșani să fie tocmai dorința de a-l vedea pe Nicușor Dan plecat. Însă, conform „evangheliei” de pe Facebook a lui Mîndruță, această unitate în protest este una greșită. Jurnalistul pare să prefere o democrație în care cetățenii primesc instrucțiuni de utilizare pentru palme: aplauze pentru cine „trebuie” și tăcere pentru restul.
Până la urmă, dacă Nicușor Dan a reușit să unească Moldova și Muntenia într-un glas de revoltă, poate că merită, într-adevăr, o formă de recunoaștere – deși probabil nu cea pe care o avea Mîndruță în minte.
