Într-o broșurică ușor de pierdut – conferința profesorului C. Rădulescu-Motru, din 21 februarie 1910: “Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte”, scrie Lelia Munteanu, în editorialul său din Gândul.
Sar peste cele câteva fraze de captatio benevolentiae, ca să intrăm în miezul analizei (îndrept tacit arhaismele, pentru o citire mai lesnicioasă):
“Nu este țară în hotarele lumii civilizate, în care,să aibă mai multă trecere ca în țara noastră! Cele mai multe dintre convingerile noastre sunt întemeiate peși numai foarte puține pe dovezile adunate de noi personal.,și, dacă, românul luat individual pare că înțelege că tot așa trebuie să zică și el. Mai ales în lumea țărăneascăeste obârșia tuturor convingerilor. Înse revarsă, negreșit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petre și a altora, dar odată ce acestea sunt vărsate individualitatea lor s-a șters:contopește pe toți țăranii laolaltă în același vad sufletesc. Și tot așa și la oraș, opinii personale foarte puține.,,… dar foarte rar ce zic Ion și Gheorghe. Ce zic Ion și Gheorghe? Dar dacă Ion este în partidul liberal trebuie să zică ce zic liberalii! Și dacă Gheorghe este în partidul conservator trebuie să zică ce zic și conservatorii! Mai poate fi discuție? Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva; fie în politică, fie în știință, fie și în literatură, părerea de grup primează celei individuale. Fiecare grup își are părerea sa bloc, căreia toți se supun, întocmai cum și la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile laolaltă. Când un român stă la îndoială fiți siguri că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu știe încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stânga? Iată suprema lui neliniște. Pentru risipirea acestei neliniști, sforțarea românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cu urechea mai bine zvonul cel din urmă; mai niciodată sforțarea nu merge înăuntru, spre forul conștiinței.
Omul de caracter la români nu este acela care este consecinte cu sine însuși, ci acela care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvența cu sine însuși a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezent și ești român, atunci esti om de caracter.
Vezi mai multe aici
