HISTORIA: De când și de ce călătoresc românii cu „nașul”?

O lume nouă se năștea și, odată cu ea, tehnologii, instituții, comportamente și atitudini diferite față de epocile anterioare. Aruncatul cu pietre în geamurile trenurilor și amplasarea unor obiecte dure pe șine deveniseră noi aventuri ale copilăriei de sfârșitul secolului al XIX-lea, iar ciopârțirea perdelelor și a plușului canapelelor din vagoane – comportamente des întâlnite atât în Occident, cât și la noi în țară. Între aceste obiceiuri care se nasc la scurtă vreme după apariția companiilor feroviare, călătoria frauduloasă începe să câștige din ce în ce mai mult teren; ea se manifestă fie prin neplata biletului, fie printr-o complicitatate între... nași și fini. Între factorii care au contribuit la creșterea apetenței românilor pentru călătoria fără bilet s-a numărat – vom vedea – și înclinația omenească spre gratuități pe CFR: în perioada interbelică (dar și acum), statul a fost (și este) foarte generos cu unii dintre cetățenii săi. Iată, în cele ce urmează, o radiografie a fenomenului.
 
Întâiul tren s-a pus în mișcare în spațiul Principatelor Unite la data de 19/31 octombrie 1869; și, odată cu el, și controlorul de bilete, care avea misiunea de a veghea la confortul călătorilor, de a le oferi informații acestora și de a le verifica sau elibera biletul de călătorie.

În primele trei decenii de existență a căilor ferate autohtone, mare parte din personalul de rang superior și mijlociu, inclusiv controlorii, era de origine etnică germană sau austriacă. Acest fapt era pricinuit de lipsa unui sistem de învățământ feroviar românesc, care să pregătească funcționari pentru calea ferată. Până la organizarea acestuia, românii, care reprezentau cea mai mare parte a micilor slujbași ai căii ferate, se calificau la locul de muncă.

La 1900, componența etnică s-a modificat semnificativ; școlile profesionale și, mai târziu, liceele feroviare au asigurat cunoștințele și calificările necesare domeniului, așa că românii au devenit angajații majoritari ai CFR. Remarcabile sunt însă rigoarea, seriozitatea și punctualitatea pe care funcționarii germani ai căilor ferate le-au inoculat și primei generații de feroviari români. Nu întâmplător, aceasta a căpătat renumele de ,,a doua armată a țării’’. Se poate ca în rândurile acestora să fi existat și cazuri sporadice de funcționari care au încălcat normele; ei au reprezentat însă excepția, nu regula.
 
Nașul în formă incipientă: un raport din 1893 înregistrează pentru posteritate înțelegerile dintre călători și personalul trenurilor

Începem cu o certitudine: nașul – denumire sub care a intrat în limbajul curent controlorul biletelor din tren – nu a fost invenția comunismului și nici a epocii interbelice. El s-a născut aproape odată cu CFR-ul și s-a bucurat tot timpul de o popularitate deosebită, în special în rândurile celor dornici să călătorească aproape gratis.
George Duca, unul dintre primii directori ai CFR, remarca – într-un raport din 1893 – faptul că existau călători care, în înțelegere cu personalul trenurilor, puteau călători fără legitimație[1]. Astfel de situații se desfășurau – credem noi – mai degrabă pe liniile secundare și pe distanțe foarte scurte: una-două stații. Evident, procesul era incipient și nu era nici măcar ceva specific românilor. În definitiv, apetența pentru chilipiruri sau gratuități face parte din zestrea și firescul uman, indiferent de gradul de educație sau naționalitate.

Maestrul Caragiale – unul dintre martorii oculari ai epocii și unul care a folosit intens acest mijloc de transport (și a scris pagini memorabile despre călătoriile cu trenul) – nu a furnizat nicio informație despre naș sau despre călătorii frauduloase, semn că fenomenul încă era neglijabil. Să nu uităm că,la 1900,Domnul Goe își pierde pălăria de paie, Le Formidable, cu tot cu bilet, iar conductorul (cum îi zice Caragiale) – cu toate protestele luimam’mare, mămițica și tanti Mița – nu înțelege situația dramatică și le aplică, așa cum scrie regulamentul, o amendă.
Un lucru e clar: până către 1916, fenomenul călătoriei fără bilet se dezvoltă lent. Abia în condițiile dramatice ale războiului, vom vedea, se pun bazele unui comportament devenit la noi regulă nescrisă.

„Da’ vagonul cine l-a adus din Ungaria? Tot eu l-am adus. E al meu vagonul”

Să călătorești cu trenul în condiții de război era o adevărată aventură pretutindeni în lume. Spațiul românesc nu face nici el excepție, iar particularitățile determină situații inedite. O descriere a spectacolului Gării de Nord din București, la 15 iulie 1918, surprinde sugestiv cum încălcarea regulilor sociale devenise mod de viață: „Spre Rucăr. În gara de Nord aceleași coade nesfârșite de călători cari așteaptă cu zilele căpătarea biletului. Dar unde e regula germană? La ghișeuri se lucrează de formă și cu încetineală exasperantă; de abia pătrund douăzeci sau treizeci de călători” [2]. Ausweiss-ul german[3] a devenit Unsweiss românesc, căci pentru a călători cu trenul trebuia să ungi pe cineva care să îți vândă un bilet la suprapreț. În fața ghișeelor se aflau un sergent german și dolmeciul (traducătorul – n.n.) evreu, care erau șefii ramificațiilor care vindeau bilete, organizând adevărate licitații „pe din dos. Când locurile s-au ocupat un gardist strigă ritos: Censurat! Censurat! Ghișeurile își trag obloanele iar soldații invită lumea cu gestul și cu lovituri de pat de pușcă afară”[4]. O lume a speculei, care naște îmbogățiții ei. În această perioadă apar chiar legende despre lucrători ai gării care ar fi strâns sume fabuloase în câteva luni din aceste operațiuni.

Continuarea pe historia.ro