Clătitele fac parte dintre puținele feluri de mâncare de care gurmanzii-șefi ai Greciei Antice ar trebui să fie mândri, pentru că au trecut testul timpului ajungând să fie gătite chiar și în bucătăria secolului XXI.
Dacă ar fi să traducem denumirea originală (adică grecească) a clătitei i-am spune „tigăită”, pentru că și atenienii îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului „tegano” care desemna tigaia de prăjit).
Cronicarul Athenaeus povestește cum era preparat acest desert: plakous-ul (compoziția formată din 500 g. de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriță de sare) era prăjit într-o cantitate mică de ulei de măsline. După ce compoziția începea să facă bășici și era rumenită pe ambele fețe, se servea caldă, dimineața. Se asezona neapărat cu miere și semințe de susan, uneori și cu brânză.
Rude vechi ale pâinii, lipiei și chiar ale blatului de pizza, clătitele s-au răspândit peste tot în lume, de cele mai multe ori schimbându-și ba compoziția, ba aspectul.
În schimb, cea mai frecventă greșeală care se face la realizarea clătitelor este faptul că mulți se concentrează asupra clătitei, în încercarea de a o face mai bună și pufoasă, în loc să atribuie această atenție excesivă asupra umpluturii deoarece ea este cea care dă gustul clătitei, și nu lipia.
