Criza economică folosește din plin Germaniei, care, după mai bine de o jumătate de secol de muncă tenace și prezență discretă, se reafirmă ca principala putere europeană. Devine aproape o fatalitate această capacitate unică de regenerare, în cursul unei generații-maxim două, întotdeauna după o prăbușire aparent apocaliptică.
Instaurarea dominației germane asupra Uniunii Europene are loc, de această dată, grație unei forțe economice fără rival pe continent. Ascensiunea provoacă îngrijorare și revoltă nu numai din cauza efectelor sociale dureroase ale austerității impuse de Berlin țărilor din sudul UE, ci și prin prisma ecourilor istorice pe care le trezește o Germanie revenită în postura de a dicta întregii Europe.
Poate tocmai pentru a menaja astfel de temeri față de ideea renașterii prusace, aniversarea a trei secole de la urcarea pe tron a regelui Frederic Wilhelm a fost mult mai modestă decât cea de anul trecut, când s-au împlinit 300 de ani de la nașterea fiului său, Frederic cel Mare. Și totuși, ridicarea Prusiei ca forță relevantă la nivel european a început odată cu înscăunarea „regelui-soldat”, în 1713.
Una din primele măsuri ale lui Frederic Wilhelm, când, în 1713, la numai 25 de ani, a devenit rege, a fost vinderea trăsurilor, a obiectelor de lux și a vinurilor scumpe, rămase de la părintele său, Frederic I. Acesta trecuse la cele veșnice după 12 ani de domnie – domnie semnificativă prin acordul primit de la împăratul austriac Leopold I ca Prusia să devină regat. În schimbul acordului, acest prim Frederic l-a susținut pe Leopold împotriva Franței lui Ludovic al XIV-lea, în războiul de succesiune pentru tronul spaniol.
Argumentul folosit a fost că Prusia nu făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană, precum Brandenburg, cealaltă posesiune a Hohenzollernilor. Doar Bavaria putea avea rang de regat în imperiul fondat la 962 și alcătuit dintr-o puzderie de stătulețe. Dar deplina recunoaștere a regalității prusace mai are de așteptat. Abia Frederic cel Mare se va putea intitula, în 1772, rege al Prusiei, tatăl și bunicul său fiind regi în Prusia.
Întâi a fost garnizoana
Austerul și grosierul Frederic Wilhelm I s-a lipsit și de castelul tatălui său și a eliminat cheltuielile vestimentare, preferând uniforma militară. Proiectul său de rigoare bugetară a inclus și concedierea artiștilor Curții și reducerea personalului acesteia la o treime. Pasionat doar de armată, vânătoare și abundența mâncării simple, acest al doilea Frederic al seriei fondatoare prusace a fost un despot violent și coleric. A dublat efectivele armatei, care a devenit una dintre cele mai puternice din Europa vremii. A impus rigoarea bugetară și o disciplină drastică statului militarizat pe l-a creat. Prudent însă, nu l-a angajat în conflicte externe. „Regele Prusiei nu e un lup decât la stâna sa”, se spunea despre el, în batjocură.
A murit în 1740, dezamăgit că fidelitatea sa față de Habsburgi nu fusese răsplătită de împăratul Carol al VI-lea cu cele două ducate promise. „Iată-l pe cel care mă va răzbuna”, a arătat profetic de pe patul de moarte spre fiul pe care-l terorizase până atunci, în strădania de a-l pregăti pentru tron.
Frederic cel Mare: „Diplomația fără arme e ca muzica fără instrumente”
Cel care va intra în istorie drept Frederic cel Mare fusese un copil efeminat și un adolescent boem. Sunt mărturii că ar fi fost homosexual. A vrut să fugă cu un prieten în Anglia înrudită dinastic, dar au fost prinși. A fost închis și obligat să asiste la decapitarea tovarășului de nesăbuință. Fiu al unui obsedat de inspecții militare, care-i numea pișători de cerneală pe scriitori, Frederic al II-lea s-a format sub influența culturii franceze și antice (a învățat franceza de la bona sa și latina în secret). Va fi protectorul lui Voltaire și se va impune în epocă drept prototipul „despotului luminat”. Pasionat de muzică și literatură, el însuși cu reușite creatoare, supranumit „regele-filosof”, colecționar de artă, Frederic a fost, însă, înainte de toate, ceea ce și-a dorit tatăl său: un comandant militar strălucit, de un curaj împins la nesăbuință și o ambiție fără limite.
Continuarea pe HISTORIA.RO.
