DOSAR HISTORIA: Ghiveciul propagandistic comunist, iluzia libertății și „șopârlele“ studențești

În volumul dedicat postum lui Marin Preda, Timpul n-a mai avut răbdare (Editura Cartea Românească, 1981), Adrian Păunescu mai adăuga o piatră la edificiul megalomaniei sale și la cultul personalității lui Ceaușescu, povestind cum, pe la începutul anilor ’70, marele scriitor „stângaci când era vorba să ceară ceva“, i-a declarat, în prezența sa, „omului din a cărui conștiință și faptă s-au nutrit multe dintre atributele măreției românești“: „Dacă introduceți realismul socialist, eu mă sinucid!“. Potrivit aceluiași Adrian Păunescu, „au urmat niște ani de libertate adevărată și de mare cultură națională“. Potrivit „Raportului Tismăneanu“ din 2006, „nu au mai existat creații artistice sau culturale lipsite de mesaj «revoluționar»“. Fiecare operă, fiecare eveniment cultural, ansamblul activităților editoriale, învățământul literar sau artistic erau subordonate imperativelor propagandei, orice manifestare de acest tip concurând în mod necesar la crearea „omului nou“.

Nou-creatul consiliu și cenzura centralizată

Pe scurt, povestea culturii instituționale din Epoca de aur a fost următoarea: În septembrie 1971, prin Decretul 301 al Consiliului de Stat, a fost înființat Consiliul Culturii și Educației Socialiste-CCES, care a avut drept structuri subordonate locale comitetele de cultură și educație socialistă la nivel de județe, municipii și orașe. În noiembrie 1977, Consiliul Culturii și Educației Socialiste a fost reorganizat potrivit hotărârilor Plenarei CC al PCR din 28-29 iunie 1977, tot în baza unui Decret al Consiliului de Stat (nr. 442). Simultan aproape, în decembrie 1977, a fost emis și setul de decizii privind desființarea Comitetului de Stat pentru Presă și Tipărituri (Decretul 472), modificarea Legii presei (Decretul 471), reorganizarea Radioteleviziunii Române (Decretul 473) și a Agenției Române de Presă, Agerpres (Decretul 474).

Toate aceste decizii legislative au avut drept obiectiv comun întărirea controlului de partid, concomitent cu subordonarea politică și cenzura ideologică în scop propagandistic a principalelor instituții de comunicare în masă și cultură. Atributele cenzurii centralizate exercitate de fostul Comitet de Stat pentru Presă și Tipărituri erau repartizate discret, dar eficient, CCES, Agerpres, Ministerului de Interne, Radioteleviziunii și celorlalte redacții jurnalistice sau editoriale. Consiliul Culturii și Educației Socialiste a avut din 1971 și până în 1989 trei președinți: Dumitru Popescu, poreclit „Dumnezeu“ (15 septembrie 1971-8 noiembrie 1976), Miu Dobrescu (9 noiembrie 1976-28 august 1979) și Suzana Gâdea, poreclită „Suzănica“ (29 august 1979-22 decembrie 1989), care erau în același timp și membri ai Consiliului de Miniștri.

În fond, cine a fost acest Consiliu al Culturii și Educației Socialiste? Potrivit legii, CCES era subordonat nemijlocit în primul rând Comitetului Central al PCR (prin Comisia ideologică a acestuia) și abia apoi Consiliului de Miniștri, deoarece, așa cum se preciza în expunerea de motive a Decretului 301 din 1971, „educarea omului nou, profund devotat cauzei socialismului și comunismului (...) cere desfășurarea unei vaste activități politice și cultural-educative, dirijarea într-o unică direcție și folosirea eficientă a tuturor mijloacelor de influențare a conștiinței de care dispune societatea noastră socialistă“. Principala sarcină a acestui minister al culturii ceaușiste era aceea de a iniția „acțiuni menite să stimuleze creația în domeniul literaturii și artelor, promovând operele literare, cinematografice, teatrale, muzicale și plastice care, animate de spirit militant, răspund intereselor poporului, societății socialiste“, organizând și controlând „activitatea consacrată îndeplinirii hotărârilor de partid și de stat privind domeniul culturii pe întreg teritoriul țării“.

Consiliul Culturii și Educației Socialiste înghite tot

Încă din 1971, CCES dispunea nu numai de toate așezămintele de cultură (cluburi, case de cultură, cămine culturale, biblioteci), dar și de Centrul Național al Cinematografiei (ulterior, Centrala Româniafilm), Centrala cărții (ulterior, Centrala editorială), Centrala industriei poligrafice, Direcția monumentelor istorice și de artă. După reorganizarea din 1977, CCES a înghițit prin lege și Muzeul de Artă al RSR, Muzeul Satului, Muzeul de Artă Populară, Muzeul de Istorie al RSR, precum și Direcția Patrimoniului Cultural Național. Practic, sub controlul și îndrumarea directă a CCES se aflau repertoriile teatrelor, orientarea ideologică și artistică a filmelor, planurile editoriale și producția de carte, precum și activitatea „tuturor publicațiilor culturale, literar-artistice, pentru ca acestea să acționeze ca mijloace eficiente de promovare a filozofiei materialist dialectice și istorice a politicii Partidului Comunist Român“. Angoasa subconștientă față de autoritate a creatorilor de orice gen, cu alte cuvinte obsesia nemărturisită a autocenzurii, s-a datorat tocmai activității CCES care, potrivit articolului 4 din Decretul 442 din 1977, putea controla prin sondaj, după apariție, publicațiile și tipăriturile, pentru a stabili dacă a fost respectată Constituția socialistă, Legea Apărării Secretului de Stat sau mai ales prevederile restrictive din art. 88 din Legea Presei, în condițiile în care evaluările și verdictele conform acestui articol erau arbitrare, subiective și aleatorii.

Continuarea pe historia.ro