Expresia „cântec de lebădă”, care semnifică o ultimă interpretare sau un ultim act remarcabil care anunță sfârșitul, este cel puțin bizară, deoarece lebedele nu sunt renumite pentru prezența lor scenică. Așadar, de unde provine exact această expresie?
Originile sale sunt legate de o legendă veche de aproape două mii de ani care spune că lebedele cântă foarte frumos chiar înainte de a muri.
Deși, practic, acest lucru nu e chiar corect, există un sâmbure de adevăr. De exemplu, o anumită specie de lebădă (Cygnus cygnus) emite un sunet puternic în ultimele clipe de viață. Și asta pentru că expulzează tot aerul din plămâni prin traheea sa foarte lungă.
Sunetul a fost asemănat cu cel al unui clarinet la care cântă un sufleur neexperimentat. Nu este, deci, un cântec foarte frumos, dar cel puțin este adevărat că are loc înaintea morții. Specia respectivă este foarte des întâlnită pe teritoriul Greciei, ceea ce a dat naștere ipotezei că în Grecia Antică, cei care au auzit păsările au exagerat puțin fenomenul și astfel a luat naștere legenda.
Prima mențiune scrisă a cântecului de lebădă a apărut într-o fabulă a lui Esop, numită „Lebăda și gâsca": „Un bogătaș a cumpărat de la piață o gâscă și o lebădă. Pe prima, pentru a fi gătită la masa de seară iar pe cea de-a doua pentru a-i asculta cântecul. Când bucătarul a trebuit să ucidă gâsca, a confundat cele două păsări, pentru că era întuneric și a prins din greșeală lebăda. Aceasta, simțind amenințarea morții a început să cânte și prin vocea sa a reușit să se salveze."
O altă mențiune poate fi găsită în opera lui Eschil „Agamemnon", scrisă în 450 î.Hr: „Iată cum zace alături de iubita sa, după ce aceasta a cântat ultima sa elegie , asemenea unei lebede".
Ideea lebedei care cântă înaintea morții apare în nenumărate alte opere ale literaturii clasice, în poezie sau muzică, chiar și în diaologurile lui Platon, scrie Descopera.ro.
