Şi, de fapt, dacă e să-i credem pe cronicarii epocii, viaţa monumentului putea să se sfârşească chiar înainte de-a începe, de vreme ce un grup semnificativ de artişti parizieni a protestat, chiar de la momentul turnării pietrei de temelie în cartierul Champ-de-Mars, „în numele gustului francez ignorat, în numele artei şi istoriei franceze ameninţate, contra ridicării, în plină inimă a capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel”. 125 de ani după inaugurare, turnul e încă în picioare, iar Parisul a devenit – exact aşa cum se temeau semnatarii protestului din 1887 – şi „Parisul domnului Eiffel”...
În mai 1884, Gustave Eiffel – de-acum un inginer faimos în epocă, mai cu seamă după ce construise numeroase poduri, viaducte, gări şi cupole în întreaga lume, dar şi structura interioară a Statuii Libertăţii – le mărturiseşte colegilor săi din cadrul Entreprise Eiffel că guvernul se află în cautarea unui proiect de monument care să uimească opinia publică şi să marcheze centenarul Revoluţiei franceze.
O lună mai târziu, Émile Nouguier, director de studii, şi Maurice Koechlin îi prezintă deja lui Gustave Eiffel schema unui „pilon de 300 de metri înălţime” – dar, surpriză, ideea nu îl încântă pe Eiffel. Proiectul cunoaşte modificări graţie implicării arhitectului Stephen Sauvastre, care adaugă o serie de arce decorative de la bază şi un pavilion din sticlă la primul nivel al turnului proiectat – iar versiunea îmbunătăţită câştigă sprijinul antreprenorului. Mai mult: proiectul e prezentat, sub numele companiei, la Expoziţia Artelor Decorative din toamna lui 1884 şi, în primăvara anului următor, Eiffel îşi face cunoscute intenţiile şi Societăţii Inginerilor Civili. În opinia sa, turnul va simboliza „nu numai arta ingineriei moderne, dar şi secolul în care trăim, cel al Industriei şi al Ştiinţei, secol care a fost pregătit de marile descoperiri ştiinţifice ale secolului XVIII şi de Revoluţia din 1789, celei căreia turnul îi e dedicat, ca o formă de recunoştinţă a Franţei”.
Dar puţine lucruri se întâmplă până la începutul lui 1886, atunci când Jules Grévy e reales preşedinte al Franţei, iar Édouard Lockroy devine ministru al Industriei şi, apoi, comisar general al Expoziţiei din 1889. De fapt, se pare că Lockroy era deja convins de proiectul companiei Eiffel, însă, pentru a se apăra de eventuali contestatari, deschide un concurs pentru piesa centrală a viitoarei Expoziţii. Condiţiile îl dau însă de gol: toate proiectele înscrise în competiţie trebuie să aibă în centrul lor un turn de metal, de 300 de metri – aşa că varianta propusă de Eiffel, la care se lucra deja de doi ani, are, evident, câştig de cauză. Contractul se semnează la 8 ianuarie 1887 şi, gata, compania lui Gustave Eiffel are drum liber în a-şi realiza proiectul îndrăzneţ. Cu o singură observaţie: din totalul de 6,5 milioane de franci, necesarul estimat pentru construcţie, statul oferă o subvenţie de doar 1,5 milioane; restul vine de la Eiffel, care primeşte dreptul de a exploata turnul, în beneficiul său, pe toată perioada celor douăzeci de ani de viaţă ai monumentului.
„Un turn ridicol de înalt, dominând Parisul, ca un coş negru, uriaş, de uzină...”
S-ar zice că de-aici lucrurile vor deveni, în sfârşit, mai simple. Dar nu: în ciuda faptului că Champ-de-Mars nu făcea parte atunci dintre cartierele frumoase ale Parisului, apariţia a 7.000 de tone de fierăraie urcând până la 300 de metri înălţime – în fapt, un pod marca Eiffel, dar pe verticală, cum obişnuiau să spună contemporanii – n-avea cum să nu stârnească rapid reacţii.
De fapt, la nici două săptămâni de la momentul în care se toarnă piatra de temelie a viitorului Turn Eiffel (sfârşitul lui ianuarie 1887), numeroase personalităţi din lumea artelor şi literelor trimit un protest directorului Lucrărilor Expoziţiei Universale, Charles Alphand – iar protestul cu pricina, care va face istorie prin intransigenţă şi prin argumente, e publicat în „Le Temps”, la 14 februarie 1887. Printre semnatari: Charler Garnier, arhitectul Operei din Paris, compozitorii Charles Gounod, Jules Massenet, dar şi scriitorii François Coppée, Alexandre Dumas-fiul, Charles-Marie Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, Sully Prudhomme...
Continuarea pe historia.ro
