Turnul Eiffel, cel mai cunoscut simbol al Franței și unul dintre cele mai vizitate monumente din lume (7 milioane de vizitatori pe an și peste 250 de milioane de la inaugurare până astăzi), împlinește la finalul lunii martie nu mai puțin de 125 de ani; și aceasta e cu adevărat o performanță cu cât turnul, conceput ca o poartă de intrare în Expoziția Universală din 1889, ediție celebrând centenarul Revoluției franceze, urma să fie demontat după 20 de ani, în 1909.
Și, de fapt, dacă e să-i credem pe cronicarii epocii, viața monumentului putea să se sfârșească chiar înainte de-a începe, de vreme ce un grup semnificativ de artiști parizieni a protestat, chiar de la momentul turnării pietrei de temelie în cartierul Champ-de-Mars, „în numele gustului francez ignorat, în numele artei și istoriei franceze amenințate, contra ridicării, în plină inimă a capitalei noastre, a inutilului și monstruosului Turn Eiffel”. 125 de ani după inaugurare, turnul e încă în picioare, iar Parisul a devenit – exact așa cum se temeau semnatarii protestului din 1887 – și „Parisul domnului Eiffel”...
În mai 1884, Gustave Eiffel – de-acum un inginer faimos în epocă, mai cu seamă după ce construise numeroase poduri, viaducte, gări și cupole în întreaga lume, dar și structura interioară a Statuii Libertății – le mărturisește colegilor săi din cadrul Entreprise Eiffel că guvernul se află în cautarea unui proiect de monument care să uimească opinia publică și să marcheze centenarul Revoluției franceze.
O lună mai târziu, Émile Nouguier, director de studii, și Maurice Koechlin îi prezintă deja lui Gustave Eiffel schema unui „pilon de 300 de metri înălțime” – dar, surpriză, ideea nu îl încântă pe Eiffel. Proiectul cunoaște modificări grație implicării arhitectului Stephen Sauvastre, care adaugă o serie de arce decorative de la bază și un pavilion din sticlă la primul nivel al turnului proiectat – iar versiunea îmbunătățită câștigă sprijinul antreprenorului. Mai mult: proiectul e prezentat, sub numele companiei, la Expoziția Artelor Decorative din toamna lui 1884 și, în primăvara anului următor, Eiffel își face cunoscute intențiile și Societății Inginerilor Civili. În opinia sa, turnul va simboliza „nu numai arta ingineriei moderne, dar și secolul în care trăim, cel al Industriei și al Științei, secol care a fost pregătit de marile descoperiri științifice ale secolului XVIII și de Revoluția din 1789, celei căreia turnul îi e dedicat, ca o formă de recunoștință a Franței”.
Dar puține lucruri se întâmplă până la începutul lui 1886, atunci când Jules Grévy e reales președinte al Franței, iar Édouard Lockroy devine ministru al Industriei și, apoi, comisar general al Expoziției din 1889. De fapt, se pare că Lockroy era deja convins de proiectul companiei Eiffel, însă, pentru a se apăra de eventuali contestatari, deschide un concurs pentru piesa centrală a viitoarei Expoziții. Condițiile îl dau însă de gol: toate proiectele înscrise în competiție trebuie să aibă în centrul lor un turn de metal, de 300 de metri – așa că varianta propusă de Eiffel, la care se lucra deja de doi ani, are, evident, câștig de cauză. Contractul se semnează la 8 ianuarie 1887 și, gata, compania lui Gustave Eiffel are drum liber în a-și realiza proiectul îndrăzneț. Cu o singură observație: din totalul de 6,5 milioane de franci, necesarul estimat pentru construcție, statul oferă o subvenție de doar 1,5 milioane; restul vine de la Eiffel, care primește dreptul de a exploata turnul, în beneficiul său, pe toată perioada celor douăzeci de ani de viață ai monumentului.
„Un turn ridicol de înalt, dominând Parisul, ca un coș negru, uriaș, de uzină...”
S-ar zice că de-aici lucrurile vor deveni, în sfârșit, mai simple. Dar nu: în ciuda faptului că Champ-de-Mars nu făcea parte atunci dintre cartierele frumoase ale Parisului, apariția a 7.000 de tone de fierăraie urcând până la 300 de metri înălțime – în fapt, un pod marca Eiffel, dar pe verticală, cum obișnuiau să spună contemporanii – n-avea cum să nu stârnească rapid reacții.
De fapt, la nici două săptămâni de la momentul în care se toarnă piatra de temelie a viitorului Turn Eiffel (sfârșitul lui ianuarie 1887), numeroase personalități din lumea artelor și literelor trimit un protest directorului Lucrărilor Expoziției Universale, Charles Alphand – iar protestul cu pricina, care va face istorie prin intransigență și prin argumente, e publicat în „Le Temps”, la 14 februarie 1887. Printre semnatari: Charler Garnier, arhitectul Operei din Paris, compozitorii Charles Gounod, Jules Massenet, dar și scriitorii François Coppée, Alexandre Dumas-fiul, Charles-Marie Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, Sully Prudhomme...
Continuarea pe historia.ro
