De ce alții nu ne cunosc cu adevărat

Sunt sigură că fiecare dintre noi a simțit, măcar o dată în viață, că oamenii nu ne văd sau nu ne cunosc așa cum suntem cu adevărat. Poate că noi considerăm că avem o greutate normală însă cu siguranță vor exista puncte de vedere diferite, exprimate de diverși evaluatori. Se vor găsi persoane care să ne aprobe sau care să afirme că suntem puțin cam plinuțe dar vor fi și dintre cele care să ne întrebe dacă ni s-a întâmplat ceva în ultima vreme de am slăbit atât de mult. Un singur aspect, privit din unghiuri de vedere atât de diferite…

De ce aceste opinii divergente? În primul rând, pentru că oamenii tind să calibreze imaginea pe care au avut-o despre noi, cu imaginea pe care tocmai au perceput-o. Cu alte cuvinte, dacă lor li s-a părut că ultima dată când te-au văzut erai plinuță, te vor judeca pornind de la această imagine pe care și-au făcut-o despre tine. Vor eticheta prin comparație.

Cu aceeași credință vom fi judecați și în ceea ce privește personalitatea noastră, calitățile și defectele pe care le avem. Cei din jur vor tinde să ne ,,cântărească” în funcție de credințele lor și apelând la consistența comportamentală: vor interpreta comportamentul nostru din prezent într-un mod care să asigure coerența cu comportamentul nostru din trecut.

Dacă oamenii consideră că au motive să creadă că suntem o persoană inteligentă, ei vor tinde să observe la noi remarci, afirmații pe care le poate face doar un om cu un IQ ridicat, mai mult, chiar vor căuta și vor găsi acele aspecte ale personalității noastre care să le confirme așteptările, chiar dacă ele există sau nu. În plus, vor tinde să acorde o atenție disproporționat mai mică aspectelor care vin în contradicție cu realitatea de care ei sunt deja convinși. După un mecanism similar se creionează și părerile care ne discreditează. Dacă cineva ne cunoștea dinainte și nu avea în trecut o părere bună despre noi, chiar dacă nu ne-a văzut de ani de zile, va apela mental la imaginea pe care ne-a construit-o cu multă vreme în urmă, fără să țină seama de faptul că timpul a trecut și poate realitatea e alta acum. E tocmai motivul pentru care corigentul clasei va rămâne în mintea celor mai mulți doar un ratat, chiar dacă omul a evoluat, are o slujbă care îl onorează și s-a realizat în viață. Foștii colegi de școală vor continua să caute la el tot felul de slăbiciuni sau vor încerca să-și imagineze succesul lui punându-l pe seama vreunui ajutor extern, a vreunei pile, încercând astfel să creioneze un tip de personalitate în acord cu vechile lor credințe.

Așadar mintea noastră e destul de leneșă și încearcă să meargă pe scurtătură, apelând la stereotipuri, la trasee scurte pe care le construim involuntar pentru a putea să ne ușurăm viața. De multe ori acest traseu adaptativ ne ajută să luăm decizii rapide și să nu irosim energie inutilă încercând să gândim analitic fiecare lucru în parte, pentru că altfel am acționa precum un copil ce abia învață să facă primii pași: am gândi în permanență cu atenție sporită cum trebuie să așezăm un picior în fața celuilalt, încercând să nu greșim. Tocmai în acest fel suntem și noi judecați sau judecăm, pe scurtătură: dacă suntem, în general, niște persoane glumețe, ceilalți din jur vor căuta în interacțiunea cu noi să găsească confirmări care să ateste temperamentul nostru jucăuș și, mai mult, noi vom tinde să acționăm în acord cu așteptările lor.

Un rol important în construirea modului în care suntem văzuți, îl avem și noi înșine. Adesea inoculăm celorlalți imaginea pe care vrem să o perceapă despre noi. ,,Indivizii nu transmit celorlalți informații despre propria persoană la întâmplare: scopurile pe care și le propun influențează felul în care ei preferă să se interpreteze evenimentele și felul în care transmit informații audienței “ (Ștefan Boncu). Cooley și Mead au arătat că auto-reglarea implică transpunerea în locul altuia, anticiparea reacțiilor altora la diferitele comportamente și selectarea conduitei celei mai adecvate în funcție de reacția presupusă a lor. Cu alte cuvinte, tindem să îi manipulăm pe cei din jur, căutând să servim propriilor noastre interese, din diverse motive: fie să evităm un potențial conflict, fie încercând să obținem diverse avantaje sau să apărem într-o lumină cât mai favorabilă.

Asemănător unui joc într-o piesă, pe scena vieții fiecare dintre participanții la o interacțiune adoptă o identitate pe care o consideră avantajoasă și își joacă rolul - o dinamică care dealtfel asigură și chiar facilitează fluența interacțiunii. Așadar nu numai cei de lângă noi, ci și noi înșine suntem actori pe scena vieții...

Heidi Grant Halvorson consideră că un alt aspect care are importanță în această dinamică a cunoșterii propriei persoane de către ceilalți este prima impresie. Cu alte cuvinte, părerea pe care ne-o formăm despre o persoană în timpul primelor interacțiuni cu aceasta, influențează modul în care ne reamintim și interpretăm absolut orice impresie care vine după aceea.

Cercetările arată că, deși nu e imposibil să schimbi părerea unei persoane care te judecă după prima impresie, din păcate este cu adevărat dificil. Oricât te vei strădui ulterior, celălalt va tinde să dea credit primei impresii.

Tocmai același tipar mental îl folosesc și proprii noștri părinți atunci când încă se poartă cu noi, adulți fiind, în funcție de felul în care ei ne priveau în trecut (cu afecțiune și grijă, desigur). Ne întreabă dacă am mâncat, ne îndeamnă să ne punem fularul atunci când afară e rece, în concluzie, încă ne tratează ca pe niște copii deși noi suntem demult pe picioarele noastre.

Cel puțin în teorie realitatea este una singură, așa încât evaluarea ei în atâtea moduri diferite ne poate ghida spre o concluzie: fiecare dintre noi ne putem înșela în anumite privințe, fiecare putem fi mai aproape sau mai departe de realitate dar rareori vom fi acordați la măsura cunoașterii absolute. Nu trageți concluzia pripită că ați cunoaște cu adevărat pe cineva, cel puțin până ce nu vă asigurați că priviți o situație sau un comportament din cât mai multe unghiuri.

Psiholog Irina Alexandrescu