Dana Nălbaru: Nu mă feresc deloc să alăptez în public

"Înainte de a-l naște pe Kadri eram stresată că nu voi putea alăpta. Experiența cu Sofia fusese traumatizantă pentru mine, la momentul respectiv nu am reușit să găsesc în mine putere și după doar două săptămâni am renunțat. Făcusem febră mare, abia mă puteam ține pe picioare pentru că eram foarte slăbită și ne chinuiam toți. Eu, pentru că mi se părea că nu se mai termină și aveam dureri foarte mari (cine a trecut prin asta știe despre ce vorbesc), Dragoș pentru că se simțea neputincios iar Sofia mea mică pentru că simțea prin ce trec și reacționa ca atare… Pe lângă dureri aveam și sentimentul de vinovăție că nu fac ce trebuie, că eu nu pot ca celelalte femei și eram pe punctul de a intra într-o mare depresie. Citisem tot felul de lucruri despre cât de urâtă poate fi depresia postnatală și mă temeam că mi se va întâmpla și mie. Mi-am dat seama că trebuie să fiu liniștită și că e mai important să fac în așa fel încât să funcționez, am acceptat faptul că sânii mei sunt ca piatra, vineți și că nu iese nimic din ei iar când am făcut febră mare am oprit lactația și am trecut pe lapte praf. După aceea, lucrurile s-au liniștit. M-am luptat în tăcere cu sentimentul de vinovăție că poate trebuia să mai insist, să mai trag de mine dar Sofia a crescut și, Slavă Domnului, nu a avut probleme de sănătate. A trecut timpul și s-a șters amintirea asta, dar a revenit puternic atunci când m-am apropiat de momentul nașterii lui Kadri. Nu știu de ce, dar nu m-am mai temut de această dată. Îmi tot repetam în minte că voi reuși să alăptez, eram foarte motivată și când am născut l-am pus la sân și el a început să tragă cu putere. În câteva zile eram așa acomodată și încântată că el papă bine, că pe mine nu mă dureau sânii și aveam senzația că făcusem asta de nu știu câte ori. Mă tot întrebam cum de n-am reușit prima dată, ce blocaj s-o fi produs atunci… N-am un răspuns pentru că, în mintea mea, am procedat exact la fel, doar că atunci n-am reușit.

Acum era bine și mă gândeam că-l voi alăpta vreo șase luni. Mai mult mi se părea prea mult, iarăși, nu știu de ce. Mintea mea îngustă…:)

Azi Kadri are un an și o luna și încă papă la sân. E momentul lui de pace, momentul nostru în care ne conectăm și vorbim doar din priviri. Îl înțeleg atât de bine! Știu că încă nu e pregătit să renunțe la sân și nu îl voi forța. Vreau să îl las în ritmul lui. Pe mine nu mă încurcă cu nimic, nu plec serile nicăieri fără el, nu sunt deranjată că mă trezește noaptea și nici că uneori trebuie să îl alăptez în public. Apropo de asta: deși mă cunoaște multă lume nu mă feresc deloc să îl alăptez pe Kadri în public. Știu că sunt unii oameni deranjați și care judecă aspru femeile care fac asta, dar eu le încurajez pe toate să nu se simtă prost pentru că nu fac un lucru greșit. Nu îmi etalez sânii ostentativ și am grijă să fiu discretă când îl pun pe Kadri să pape dar nu mi-e rușine dacă cineva se holbează la mine (ce treabă are respectivul de se holbează?), nu mă așez în fața mulțimii dar nici nu mă închid în toaletă și nici nu caut cea mai ascunsă bancă pentru a-i da copilului meu să mănânce.

E un timp pentru toate și când copilul e așa mic el trebuie să fie în locul în care se simte cel mai în siguranță… la pieptul tău, mama!", a scris Dana Nălbaru, pe blog.