În data de 7 martie 1977 o angajată a Cofetăriei Scala din Capitală avea să fie scoasă de sub dărâmături. Evenimentul a fost consemnat în cartea "Secunde tragice, zile eroice" şi prezintă situaţia dramatică din acele zile. Redăm mai jos textul aşa cum a fost publicat.
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 "Şi a fost ziua a treia. Lucrând ani de zile la aproximativ 100 de metri de cofetăria Scala, mă număr printre bucureştenii care o ştiau ca pe propria lor cameră. Zeci de prăjituri, de îngheţate, de siropuri, vara, într-un cuvânt o amintire, senzorial, dulce.
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Luni 7 martie 1977. Mă aflu printre cei 20-30 de oameni cocoţaţi pe colina de dărâmături de pe locul blocului fostei cofetării. Pentru că au trecut peste două zile de la seism, pot spune că gândurile mi s-au aşezat într-o relativă ordine în minte, înţeleg adică lucrurile aşa cum s-au petrecut şi am, fireşte, reacţiile obişnuite ale bucureşteanului peste care a trecut cutremurul nelovindu-l în fiinţa sa fizică, ci în conştiinţă.
La Scala, 44 de ore s-a crezut că totul e mort. Nici o mişcare, nici o voce, nici un sunet. Scoaterea la viaţă, cu o seară înainte, duminică, a două femei , a aprins puternic speranţa salvatorilor care lucrează sub dărămăturile de aici. Speranţă întemeiată. În zorii zilei de luni, de undeva, de sub pământ, parcă din altă lume, s-a auzit un fel de murmur. Apoi murmurul a fost identificat ca fiind o voce omenească.
Apoi vocea, au sesizat salvatorii, s-a dovedit a fi a unei femei. Cine era femeia? Unde era femeia. Cum se putea ajunge la ea. Prin găuri practicate în diferite locuri ale dealului de dărâmături şi prin „plonjoane” în tot felul de culoare săpate cu uneltele şi cu mâinile, salvatorii s-au apropiat tot mai mult de voce. Au aflat cum o cheamă, cine e, în ce stare se află. Era Floarea Iordache, muncitoatre la Scala, surprinsă de cutremur în clipa în care spăla conştiincios farfuriile pe care erau serviţi clienţii în cofetărie.
Spunea că e sănătoasă, dar că e blocată între dărâmături şi că lângă ea se află o altă muncitoare, moartă. Problema- prima problemă a salvatorilor – era să stabilească unde se află exact situată în spaţiu, în subsolul în care se prăbuşise parterul de la Scala, femeia Floarea Iordache.
Era încă dimineaţă când în această zonă distrusă a sosit tovarăşul Nicolae Ceauşescu, împreună cu alţi conducători de partid şi de stat.
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Preşedintelui ţării i s-a raportat că la Scala a mai fost descoperit un om viu, o femeie. Un caporal a strigat-o pe Florica. S-a auzit slab un răspuns.
-Vedeţi, trăieşte, tovarăşe comandant suprem, a spus caporalul.
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Emoţionat, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a rostit clar, uitându-se în ochii celor din jurul lui.
-Trebuie s-o salvaţi cu orice preţ pe această femeie! Trebuie încercate toate soluţiile pentru scoaterea ei de sub dărâmături. Preşedintelui ţării i s-a comunicat că până atunci fuseseră încercate vreo şapte soluţii de a ajunge la femeie, dar nici una nu dăduse rezultate.
-De ce nu încercaţi şi prin subsolul neafectat? – a întrebat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, intrând el însuşi pe acolo şi făcându-şi apoi loc printre dărâmături spre locul de unde se auzea vocea femeii.
S-a încercat o nouă soluţie. Colonelul Gh. Buzatu şi un inginer tânăr, care încremenise parcă lângă intrările „forate” zadarnic în dealul de moloz, au intrat pentru a nu ştiu câta oară într-o galerie săpată sub dărâmături.
Acolo şi-au dat seama de următoarele: Florica Iordache se afla blocată între două planşeuri; cel de deasupra, asupra căruia se presupunea la un moment dat că s-ar putea acţiona, nu putea fi perforat decât cu maşina, ceea ce ar fi pus în pericol, prin dislocarea cărămizilor, poate şi a unor pereţi, nu numai viaţa Floricăi Iordache, ci şi pe aceea a soldaţilor angajaţi în acţiunea de salvare.
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 M-am uitat la colonelul Buzatu, îmi mărturiseşte inginerul al cărui nume nu-l scriu pe această pagină pentru că m-a rugat să nu i-l pomenesc („sunt unii care au făcut lucruri de 20 de ori mai importante ca mine şi numele lor n-a apărut în nici un colţişor de ziar”) şi am simţit că ne dau la amândoi lacrimile. Florica trăia, dar faţă de ce vedeam noi acolo părea condamnată. „Mişcăm ceva, mor oamenii!” – i-am spus colonelului Buzatu. A dat din cap afirmativ: Asta era şi părerea lui. Ce să facem? – ne întrebam. Trebuie să existe totuşi o cale. Dar calea aceea trebuia găsită cât mai curând. Orice minute de întârziere puteau fi fatale.
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 A urmat un nou plonjon în adânc al colonelului Buzatu. Ajuns foarte aproape de Florica, colonelul căuta să-i ridice moralul.
A dat chiar mâna cu ea printr-o gaură a planşeului, Florica i-a dat portmoneul cu 30 de lei şi cu actele şi cu ceasul său, şi au avut următorul dialog.
-Ce face dom Petrescu tovarăşe colonel?
Bine, dragă, e sănătos! (n.n. Petrescu, responsabilul cofetăriei murise de vineri noaptea)
Dar Elena, tovarăşe colonel?
E bine şi ea dragă, te aşteaptă (Ulterior colonelul Buzatu mi-a mărturisit că nici nu auzise de cele două nume, dar răspunsese mecanic, ca s-o liniştească pe Florica)
Şi ia zi, cum te simţi tu acolo, Florico? Ai aer?
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Sînt bine, tovarăşe colonel. Mă strânge o scândură care mi-a înţepenit picioarele, dar sunt întreagă. Aer am de la un canal care e sub mine. Încercaţi să mă scoateţi cât mai iute de aici, că nu mai pot s-o suport pe moartă. (Era muncitoarea Constanţa Cioabă care, spălând şi ea alături de Florica, fusese lovită în plin de prăbuşirea unui zis, murind în câteva minute). Cutremurător era faptul, îmi spune inginerul, că prin canalul în care intra aer la Florica, se scurgea sânge de la fosta ei tovarăşă de muncă.
Ce a urmat?
A urmat soluţia a 9-a, apărută ca un miracol, din chiar discuţia colonelului Buzatu cu Floarea Iordache.
-Tot vorbind cu ea, îmi spune colonelul, mi-am dat seama că femeia se afla într-alt loc sub planşeu decât cel pe care-l presupusesem noi tot timpul, loc în care nu era nevoie de nici o străpungere violentă.
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Daţi-mi mie un fierăstrău, i-a zis Florica colonelului, să încerc să-mi scot picioarele de sub scânduri şi să tai nişte sârme care mă ţin şi ele strânsă aici.
I s-a dat un bomfaier, înfăşurat cu o cârpă la cap ca să n-o rănească.
Ieşit din galerie colonelul Buzatu era alb de emoţie ţi abia reuşea să lege cuvintele.
-Dacă avem nevoie Florica iese singură prin găurile astea...
Mulţimea adunată – la o distanţă de vreo 10 metri – în jurul dealului de dărâmături a înţeles că se petrece ceva cu totul deosebit. Au înţeles şi reporterii, tele şi radioreporterii, operatorii cinematografici.
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 I-am studiat câteva minute pe fiecare în parte. Telereporterul japonez, om de o rară politeţe, a reuşit în câteva minute să-i fascineze pe toţi paznicii cu amabiliatea sa, strecurându-se primul în imediata apropiere a locului pe unde era aşteptată să iasă Florica.
CUTREMUR 4 MARTIE 1977 L-a urmat telereporterul american, un tip flegmatic pe faţa căruia nu tresărea nici un muşchi, un bărbat mai în vârstă extrem de atent la orice detaliu care ar fi putut să-l avantajeze în prinderea imaginii dintr-un unghi cât mai favorabil, capitol la care încerca să-l concureze pe Sergiu Nicolaescu, care-şi aşezase din capul locului aparatele în cea mai bună „poziţie de bătaie”.
În fine mai era echipa canalului 1 a televiziunii franceze - Robert Werner , Francis Sevaux, Bernard Bleicher şi Alain Portal - pe rând gureşă ca un cuib cu păsări, apoi mută cu desăvârşire într-o atitudine de reculegere emoţionantă, apoi şoptitoare. Francezii fuseseră anunţaţi cu vreo oră înainte că Florica va fi salvată în minimum 2-3 ore, dar nu părăsiseră totuşi locul de teamă să piardă momentul fericit şi întâmplarea le dăduse dreptate.
Şi a ieşit Florica. Vie, întreagă, uluită , deschizând, închizând şi apoi redeschizându-şi ochii spre a-i privi pe cei din jurul ei, în ochii cărora a ţâşnit, lucitoare, lacrima solidarităţii noastre umane.
În mijlocul unui oftat de uşurare general, aud, ca prin vis, observaţia unuia dintre trimişii speciali ai televiziunii franceze, Bernard Bleicher:
„Vous, les roumains, vous etes un peuple tres courageux et vraiment tres uni” (Voi, românii, sunteţi un popor foarte curajos şi într-adevăr foarte unit.
Aveţi dreptate, domnule Bleicher. Ne-aţi înţeles foarte bine pe noi, românii.
10 martie. Spitalul militar central.
Recapitulez cu Floarea Iordache cele trăite de ea în peste 65 de ore cât a fost îngropată de vie în pământ.
Ţi-a fost frică?
Mi-a fost. La început. În primele două zile. Nu se auzea nimic. Niciun sunet. Era şi colega mea moartă lângă mine....
La ce te-ai gândit în acele zile?
La puţine.
La ce anume ?
M-am gândit întâi c-o să mor. Apoi m-am gândit la soţul meu. Ce-o fi făcând el acum? - îmi ziceam. E mort, E viu? Ce-o fi oare cu el? Apoi m-am gândit că în seara aceea puteau să lucreze în locul meu alte două femei. Ar fi putut să fie la lucru Constanţa Arnăuţoiu, dar se rănise la mînă şi avea concediu medical". (Marius Popescu, Secunde tragice, zile eroice)
