Cum s-a născut Stăpânul Inelelor: Epopeile nordice, sursă de inspirație pentru J.R.R Tolkien

Vom găsi în schimb o efervescență de literatură și mitologie nordică, iar acestea vor colora universul Pământului-de-Mijloc și îi vor conferi o formă foarte apropiată de vechile epopei, lucru recunoscut chiar de autor în scrisorile sale. Desigur, opera lui Tolkien nu se poate descifra doar printr-o explicație singulară, dar numeroase teme și motive pe care le explorează scriitorul sunt cărămizile cu care acesta își construiește propria epopee modernă, presărată cu brutalități, dar și compasiune.

Tolkien medievistul cunoștea îndeaproape engleza veche, engleza medie, nordica veche, precum și multe alte limbi (inclusiv gotica), menționând de altfel că principala sa muză a fost lingvistica. A studiat amănunțit poemulBeowulf, Volsunga Saga și multe alte povești nordice, cu care își încânta prietenii de la King Edward’s School. Pasiunea pentru lumea nordică nu se limitează însă doar la cursurile Universitații din Oxford. În 1925, împreună cu colegul E.V. Gordon, Tolkien întemeiază un Viking Club, unde studenții veneau să socializeze și să citească saga islandeze. Apoi va fonda încă un club, The Coalbiter, transformat ulterior în societatea literară The Inklings, care încuraja studiul epopeilor în limba originală. Și era destul material de digerat, căci poezia scaldică fusese dintotdeauna o pasiune a nordicilor, iar după colonizarea islandezilor din secolul al X-lea se va îmbina cu noua tradiție a povestirii în proză, ducând la compunerea a zeci de epopei, consemnate în scris două-trei secole mai târziu.

De la „mediaeval romance” la Saga Inelelor Puterii

Deși pline cu mult material legendar, epopeile de familie – cea mai cunoscută categorie de saga – ne oferă un tablou viu și colorat al istoriei și societății scandinave, povestind despre faptele eroice ale membrilor marcanți ai comunității islandeze, despre onoare și răzbunare, poeți sau iubiri. Cinci dintre acestea sunt cu adevărat maiestuoase și au contribuit la conturarea unor fațete ale lumii din Stăpânul Inelelor: Eyrbyggja Saga, Saga lui Egil, Laxdale Saga, Saga lui Grettir și Saga lui Njál. Dar și alte tipuri de povești s-au încropit în ceaunul magic al lui Tolkien. Epopeile istorice, despre regii norvegieni (Heimskringla), sau aventurile nordicilor din Faeroe și Orkney (Foerevinga Saga și Orkevinga Saga) au furnizat obiceiuri, peisaje și tactici de luptă. Aventurile cu troli și dragoni, marile călătorii, vânătorile de comori nu sunt nici ele de neglijat, la fel ca și Fornaldarsijgur (saga vremurilor vechi), care abundă în elemente mitice: Volsunga Saga (Cântecul Nibelungilor în variantă scandinavă), Hervarar Saga sau povestea regelui Hrolf.

Dacă în 1944, Tolkien folosește pentru Stăpânul Inelelor (publicat în 1954-55) descrierea de „mediaeval romance”, 12 ani mai târziu, când îi scrie editorului său, Sir Stanley Unwin, va vorbi despre Saga Inelelor Puterii. Încadrarea se poate explica prin mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi pretenția de istoricitate, relatarea evenimentelor ca într-o cronică. Apoi, mai menționăm impresia de realism a locurilor și a faptelor, interesul mare pentru genealogii, pasiunea pentru descrierile de personaje, abundența acțiunii. Grija lui Tolkien pentru toate aceste amănunte, de geografie, cronologie sau personaje amintesc din plin de modul cum lucrau și islandezii. Dincolo de complicatele sale hărți, Tolkien ne atrage atenția în scrisorile sale că universul pe care îl creează poate fi lesne situat în emisfera nordică, pretinzându-se nu o versiune mitică a acestuia, ci pur și simplu o istorie foarte veche a sa.

Tolkien creează un cadru coerent și verosimil

Interesul pentru genealogie poate că ar plictisi pe mulți, dar în niciun caz pe nordici. Gradul de detaliu cu care Tolkien ne prezintă înrudirile hobbiților (și nu numai) este în consonanță cu multele pagini dedicate genealogiilor din Saga lui Njál, Saga lui Knil sau Saga regelui Heidrek. Tipul de caracterizare scurtă, dar care individualizează, cu păstrarea aurei eroice, prevalează în Stăpânul Inelelor, dacă ne gândim la Samwise, Legolas, Gimli, Boromir sau Eowyn. Aceeași concentrare pe un grup mai mare de eroi o găsim și în Saga lui Njal,de exemplu, unde locul central îl ocupă Gunnar, Najl și Kari, dar și eroii secundari, Hallgerd, Bergthora sau Flosi, au un rol aproape la fel de important în narațiune.

Festinul aventurii strălucește cel mai tare în epopei. În Saga lui Njal călătoriile pe mare, luptele, crimele, răzbunarea, ambuscadele, incendiile zboară unele după celelalte, cel mai mare impact avându-l scenele cu multă violență: decapitarea lui Thrain, defensiva lui Gunnar în fața Hlidarendei, mistuirea fiilor lui Njal. Și în Saga regelui Heidrek secvențele în succesiune rapidă de dueluri, răbufniri de berserk, expediții, fratricid, exil, suicid și vendetă solicită la maximum cititorul. Iar Stăpânul Inelelor abundă în lupte memorabile: bătălia cu Uruk-Hai pe Amon-Din, lupta dintre Gandalf și Balrog, atacul olifanților, răzbunarea enților pe Saruman, revenirea lui Eomer la Helm’s Deep și o sumedenie de alte exemple. Ca și în epicul nordic, poveștile de dragoste ocupă un spațiu foarte restrâns.

Referitor la calitatea istorică a creației tolkiene, s-a vorbit mult despre diferența mare dintre produsul unei imaginații fertile și evenimentele reale care au stat la baza multor epopei, ca, de pildă, nimicirea burgunzilor de către huni din anul 437 ca pretext pentru Cântecul Nibelungilor. Dar, referindu-ne strict la saga, aici și luptele cu troli au valențe istorice. Ideea de bază este că undeva, cândva, haosul se apropia și el trebuia oprit. Tolkien creează un cadru coerent și verosimil în interiorul logicii sale, folosindu-se de propriile anexe în alcătuirea istoriei, așa cum și autorii islandezi s-au folosit de Landnámábok pentru a scrie epopeile de familie. În acest sens, universul lui Tolkien se prezintă ca o adevărată istorie a umanității.

Continuarea pe historia.ro