Editorialistul Gândul, Cristian Tudor Popescu, a urmărit cel mai comentat film al momentului, "Interstellar", o capodoperă a fraților Nolan.
"Populația planetei Pământ se împarte în două categorii, indiferent de vârstă, sex, religie, naționalitate: prima, covârșitor majoritară, e alcătuită din cei ce ar refuza speriați sau în zeflemea să urce într-o astronavă care pleacă spre stele, cu perspectiva de a nu se mai întoarce vreodată sau, dacă totuși revine pe Terra,ca oamenii pe care astronautul i-a cunoscut să fie cu toții morți de mult, datorită curgerii mai lente a timpului la viteze apropiate de cea a luminii - relativitatea Einstein-Lorentz.
Spectatorii fascinați de Interstellar, ultimul film al lui Christopher Nolan, e posibil să fie minoritarii din a doua categorie - cei care au privit din copilărie stelele ca pe niște luminițe de semnalizare a drumului spre adâncurile Universului.
Un drum pe care ar pleca oricând, cu siguranța că, într-un anume fel, cândva, împotriva tuturor legilor fizicii sau, dimpotrivă, în acord cu ele atunci când sunt privite de acolo, de Sus - se vor întoarce, aidoma lui Cooper. Eroul lui Nolan pleacă pentru a salva omenirea, așa cum o fac nenumărați alți superheroes din filme SF apocaliptice. De ce? Din iubire - sună și asta déjà vu și patetic.
Dar când iubirea dintre ființele omenești este văzută ca o a 5-a forță fundamentală a Universului, alături de gravitație, electromagnetism, forța nucleară slabă și forța nucleară tare, ideea te aruncă într-un vertij intelectual și sufletesc.
Hai să ne gândim... Nu să gândim, să ne gândim...
O „gaură de vierme”, în ciuda materialității extrem de sugestive a denumirii lansate de fizicianul John Wheeler, e doar un model matematic, un set de soluții pentru ecuațiile teoriei relativității generalizate a lui Einstein, fizic n-a fost vreodată observată. Ecuațiile fizicianului teoretician Kip Thorne, de la Caltech, pe care le invocă Nolan și celălalt scenarist, fratele Jonathan, se referă doar la „găuri de vierme” cuantice, prin care, la limită, dacă sunt suficient de lungi și strâmte ca să fie stabile, abia poate trece o particulă infinitezimală de lumină, un foton, nici gând un om.
fost cea mai mare apropiere de ideea de Dumnezeu. Până acum, până la sfertul de oră supranatural din Interstellar, am izgonit mereu, de-a lungul anilor, acest gând.
Ca și gândul morții care nu poate ucide iubirea – melodramă groasă, îmi spuneam. Incredibil, dar Nolan m-a făcut să regândesc și asta – oare atunci când doi oameni se îndrăgostesc fulgerător și definitiv, ca din senin, n-ar fi posibil să intre în câmpul de forță rătăcitor al iubirii dintre un Tristan și o Isolda, indestructibil după ce ei au trecut de secole într-o altă dimensiune?".
